Amintirea şi slujirea unui cântăreţ bisericesc

În anul 1996, cu ceva timp înainte de sărbătoarea Învierii Domnului, am participat în Atena, capitala Greciei, la un concert extraordinar susţinut la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din centrul metropolei de nimeni altul decât de un... cântăreţ bisericesc. E drept, unul celebru, cu numele lui Theodoros Vasilikos. Am ajuns mai târziu decât îmi propusesem şi abia am reuşit să mă strecor în biserica neîncăpătoare ce găzduia evenimentul.

În faţa altarului se aflau în jilţuri mulţi ierarhi iar în biserică zeci de preoţi şi mulţime mare de ascultători. Concertul a fost unul de „zile mari“. Frumuseţea cântării a fost răsplătită cu ropote de aplauze şi cuvinte de apreciere rostite de specialişti înainte şi după recitalul marelui Vasilikos.

Un cântăreţ de strană dintr-o micuţă biserică ateniană a trezit interesul iubitorilor muzicii bizantine nu doar în Grecia, ci şi în multe locuri importante ale lumii. La concertele lui au fost prezente numeroase personalităţi din diferite domenii, iar muzica i-a fost imprimată pe un număr record de casete şi CD-uri.

,,Posibilă şi-n mic e măreţia“...

...aşa spunea inspirat poetul şi acest aspect îl vedem în lucrarea oamenilor de rând care-şi duc traiul în mod obişnuit, adeseori trecând ca nişte anonimi, ducând cu ei dincolo de această lume lumina faptelor bune şi datoria împlinită cu devotament.

Fără să aibă faima psaltului atenian, cântăreţul bisericesc Vasile Balan (†1999) de la Biserica „Sfântul Mercurie“ şi „Sfânta Ecaterina“ din Rădăşeni şi-a închinat mai mult de 60 de ani din viaţă slujirii lui Dumnezeu prin cântare.

Născut în 1910 la Dolhasca, în familia cântăreţului bisericesc Neculai şi a Catincăi, fiică de diacon, a rămas orfan la vârsta de doi ani, fiind crescut de o rudă apropiată. Copilul rămas fără părinţi a căutat protecţia Bisericii, trecând pragul locaşului de cult în fiecare sărbătoare, deprinzând rugăciunile şi tipicul, muncind apoi din greu printre străini pentru o bucată de pâine. La vestitul Seminar din Iaşi „Veniamin Costache“ funcţiona o şcoală de cântăreţi spre care a privit şi el, fiind obligat să-şi vândă în timpul anilor de studii tot pământul rămas ca moştenire, plătind în acest fel taxele care erau foarte mari în acea vreme. A fost un elev râvnitor şi a terminat ca premiant şcoala, fiind nevoit să ocupe prin concurs un post de cântăreţ bisericesc, în detrimentul posibilităţii de a continua studiile teologice. A avut colegi care s-au remarcat în slujirea Bisericii, unul dintre ei ajungând episcop, iar alţii preoţi apreciaţi. Şef al promoţiei din 1936, a susţinut, după cum mărturisea, un examen pretenţios, cu mulţi candidaţi, pentru ocuparea postului de cântăreţ II la Biserica „Sfântul Mercurie“ şi „ Sfânta Ecaterina“ din Rădăşeni, alături de Vasile Miron, un apreciat şi priceput dascăl, care era deja numit pe postul prim de la aceeaşi biserică.

Interesant şi demn de amintit este faptul că multe biserici aveau în acea vreme doi cântăreţi care cântau la Vecernie şi Utrenie la cele două strane, păstrând astfel tradiţia veche mănăstirească. Parohia era destul de mică, cu aproximativ 250 de familii, dar cu toate acestea exista o intensă viaţă liturgică, cu slujbe în aproape toate zilele săptămânii, remarcându-se în mod deosebit contribuţia slujitorilor stranei la activitatea misionară susţinută în special de preot, dar şi la activităţile administrativ-gospodăreşti ale parohiei amintite.

Îndrăgostit de strana bisericii până la ultima suflare

Străin fiind, şi-a găsit ,,loc“ în satul Rădăşeni şi la numai un an după aceea s-a căsătorit, în 1937, cu Parascheva Şoldănescu, o fată cu alese calităţi şi trăire spirituală. Au avut împreună cinci copii, dintre care unul profesor universitar şi altul profesor în satul Rădăşeni.

A cunoscut ororile celui de-al Doilea Război Mondial, a luptat pe front şi a fost luat prizonier. A deservit ca şi cântăreţ la Regimentul 16 Infanterie, fiind martor la numeroasele încercări prin care au trecut soldaţii în acea perioadă. A fost de multe ori aproape de moarte şi povestea celor apropiaţi întâmplările prin care trecuse în situaţii limită simţind din plin ajutorul lui Dumnezeu asupra lui şi a familiei care-l aştepta acasă.

La biserica pe care a slujit-o ca şi cântăreţ participa cu râvnă la rânduielile de cult. Cu mult timp înainte de începerea slujbei era prezent la strană citind catismele, canoanele şi ceasurile în întregime. Acelaşi lucru se întâmpla în ajunul sărbătorilor, la priveghiul morţilor, la Sfântul Maslu ori la slujba Aghiezmei. Îşi făcuse un obicei cronicăresc, scriind într-un ,,jurnal“ multe evenimente legate de viaţa Bisericii, a satului ori a familiei sale. Citind acum aceste pagini se poate reconstitui, măcar în parte, atmosfera unui loc liniştit în care oamenii trăiau într-un alt ritm şi priveau lucrurile dintr-o altă perspectivă. A fost un bun creştin, postitor, rugător, cumpătat, sfătos, înţelept. Scria cu litere caligrafice, atent, fără grabă.

Împreună cu alţi credincioşi din sat cerceta mănăstirile şi ajuta după puterile lui. La Mănăstirea Vorona săvârşea în fiecare an pomenire pentru părinţii şi rudele mutate la cele veşnice.

Ajuns la vârsta patriarhilor depunea un efort considerabil mergând din ,,capătul“ satului unde locuia până la biserică, să-L laude pe Dumnezeu. Era prezent uneori la hramuri ori sărbători importante şi la biserica nepotului său, preotul Daniel, unde cânta la strană cu neîmpuţinată râvnă. Faptul că cineva din familia sa a ajuns la slujirea preoţească a fost o mare mângâiere pentru el. Avea încredinţarea că va fi pomenit mereu la Sfânta Liturghie chiar şi după momentul când avea să părăsească, ca orice muritor, această vremelnică viaţă.

Oameni la care lumina reflectoarelor nu ajunge

Mai mult de 60 de ani, dintre care 40 şi ceva într-un regim ostil, Vasile Balan a funcţionat la strana aceleiaşi biserici. Calităţile sale de bun cântăreţ, tipicar şi trăitor în duhul Evangheliei îl aşază în fruntea slujitorilor stranei din ţinutul Fălticenilor. Este exemplul unei slujiri smerite şi îndelungate, al unei rânduieli meritorii aflată departe de privirile oamenilor.

Din păcate, astfel de modele nu sunt popularizate. În lumina reflectoarelor şi în atenţia unora se află doar cazurile negative. Cele pozitive nu prezintă, din anumite puncte de vedere, nici un interes. Cu toate că nu sunt considerate priorităţi de unii mai puţin binevoitori, acestea rămân înscrise în sufletele celor care i-au întâlnit şi s-au bucurat de roadele trăirii lor.