Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Amintiri de Sfintele Paşti
La Fălticeni, ca peste tot în România în anii deceniului cinci, ani de prigoană şi umilinţă, noaptea de Înviere era a renaşterii şi a regăsirii de sine. Întreaga deriziune materialistă a cotidianului era uitată, cel puţin pentru o scurtă bucată de timp. În Săptămâna Mare, a Patimilor cum e cunoscută, oamenii se spovedeau. Ţin minte că tata nu mai prididea să-i asculte pe toţi cei care îngenuncheau înaintea lui ca să se mântuiască, mărturisindu-se sub acoperământul atotcuprinzător al epitrafirului. Nopţile erau scurte. Viaţa avea o cadenţă galopantă. Lumea se pregătea să învie, să se primenească precum natura împrimăvărată. Reapăreau speranţa şi încrederea. Credincioşii veneau la biserică şi puţin le păsa că cineva îi pândeşte, că vor fi turnaţi şi or să suporte o inconfortabilă prelucrare tovărăşească. Din când în când, chiar şi câte o faţă oficială intra, mai mult furişându-se, în casa noastră, să se spovedească şi să se împărtăşească de Sfintele Paşti. Erau inşi care nu pierduseră cu totul ruşinea şi frica de Dumnezeu. Cu toate că vizitele acestea tainice se petreceau târziu în noapte, curiozitatea copilărească mă îmboldea să trag cu urechea şi să mă uit, cu fereală, e drept, de după perdelele geamurilor bucătăriei, unde se găsea camera de dormit şi de lucru. Mă înghesuisem acolo din pricina chiriaşilor, vârâţi cu sila în casa noastră. Cătam spre holul de la intrare, dar de priceput nu pricepeam mare lucru.
Tata obişnuia să tacă mormânt şi de la dânsul nu era chip de aflat ceva. Era clar pentru mine că oamenii, cuprinşi în marasmul vieţii de zi cu zi, simţeau puternic nevoia să se spele, să se cureţe de cele rele. Această stare lăuntrică, tipică celor mai mulţi dintre semeni, imprima târgului în Săptămâna Mare o dimensiune sacră, altfel străină în mod obişnuit. Lumea postea. Nu era o istovire, ci, miraculos, o întărire a puterilor. Vinerea Mare însemna pentru mulţi o zi de post negru. Şi eu, care mă spovedeam şi împărtăşeam în fiecare an la sfârşitul Postului Paştelui, nu mâncam de frupt cel puţin în Săptămâna Mare. Ne pregăteam să intrăm în templu. Trebuia să o faci cu sufletul uşor şi curat. Păşeai de pe un tărâm pe altul. Începea noaptea Învierii şi călătoream în imperiul sărbătorii. Fiorul ei colinda fiinţe şi lucruri, dăruindu-le o stare de sfinţenie şi de bucurie. Însăşi aşezarea învia şi nu doar prin cununa de lumini mişcătoare, ci mai cu seamă prin duhul oamenilor întorşi la izvoarele începuturilor. Din păcate, lumânările se topeau şi întunericul se înstăpânea iar. Doar nădejdea Învierii nu dispărea. Vieţuia tăcută, cuminte, răbdătoare în sufletele oamenilor. Vâlvătaia va izbucni la fel de intensă şi la anul, până în veacul veacului. Amin!
.jpg)
