Amintiri despre un bunic filocalic

Amintirile mele despre bunicu' sunt o poveste depănată de alţii, în care întruchipez personajul principal.

Eram prima fetiţă născută în familia Cristea. Din păcate, nu băiatul visat de tată şi de mamă, ci o fetiţă destul de urâţică şi plângăreaţă. Dar cât de mare a fost bucuria bunicilor şi mai ales a bunicului! Pentru el reprezentam centrul familiei, universul de interes, bucurie şi dragoste, iar el era pentru mine "Bubu", aşa cum i-am putut adresa primul apel. Şi aşa a rămas numele lui pentru toţi apropiaţii din familie - "Bubu".

Pentru alegerea numelui nou-născutei s-au dat în familie adevărate "bătălii", unii doreau numele Ruxandra, dar bunicu', pentru care muzica era una din raţiunile vieţii, mi-a ales numele de Nona, inspirat din muzică (nona fiind intervalul dintre prima şi a doua notă din gamă). Dar totodată nume înscris în calendarul creştin ortodox - Cuvioasa Nona (5 august).

Copil iubit şi răsfăţat de bunici, manifestam pentru bunicu' o dragoste aparte. Era singurul din familie pe care-l acceptam să mă panseze când mă răneam şi eram gata să dau ascultare oricărei dorinţe pe care mi-o adresa, oricât de greu mi-ar fi fost. Astfel, la vârsta de 4 ani, în cadrul unei slujbe duminicale la biserica Şcolii Eparhiale, am spus rugăciunea "Tatăl nostru" în faţa unei mulţimi de credincioşi şi, deşi eram un copil timid, chiar fricos, rugămintea bunicului m-a putut convinge şi am reuşit.

Pentru mine, bunicu' era un Moş Crăciun de fiecare zi, pentru că nu trecea nici una în care el, atunci când venea din oraş, să nu atârne pe nasturii hainei tot felul de mici pacheţele cu surprize - bomboane, portocale, ciocolată şi alte mici delicii.

Dragostea bunicului se revărsa asupra mea în mod special, poate, şi pentru că eram un copil părăsit de mamă şi el încerca să substituie tot ceea ce credea că-mi lipseşte şi cât de bine reuşea. Pot spune că, încă din primii ani, copilăria mea s-a desfăşurat într-o lume a muzicii. În casa noastră de la Chişinău unde - după spusele bunicii - masa nu se strângea niciodată în aşteptarea musafirilor, nu o dată au poposit marele actor Costache Antoniu, domnul Hogeac sau actorul Colea Răutu, veniţi în turneu la Chişinău. Imediat se încropea o mică orchestră, formată din pian, contrabas, acordeon, şi se cânta, se improviza, se făcea muzică, toţi membrii familiei fiind apţi să cânte la aceste instrumente. Chiar şi pentru mine, care abia învăţam vorbitul, bunicu' a compus un cântecel pe care mi-l cântam singură sau când mi se cerea şi care începea cam aşa: "Nona, îngeraş, Nona, Nona copilaş..."

Când bunicu' ne-a părăsit, aveam 4 ani. Mi s-a spus că a plecat într-o călătorie la Dumnezeu. Îl aşteptam cuminte, dar uneori dorul inunda sufletul de copil şi întrebările mele o făceau pe bunica să lăcrimeze: "Bunicu' a murit şi e în ceruri la Doamne, Doamne", îmi spunea ea. Dar pentru copilul de 4 ani cuvântul moarte nu avea nici un înţeles. Percepţia dureroasă era că bunicu' nu mai venea şi atunci, cu disperarea invadându-mi sufletul, spuneam: "Bunico, nu vrei să murim şi să mergem noi la bunicu', dacă el nu vine?".

Din păcate, mi-a fost dat să fiu alături de bunicu' puţin timp, dar în sufletul meu el a fost mereu prezent, mai ales în clipele de încercare ale vieţii, când rugăciunile mele se transmiteau Atotputernicului prin Bubu. Şi ce înger păzitor a fost... Câte mâini întinse n-am găsit în momente de cumpănă, numai datorită faptului că eram nepoata părintelui Cristea.

În haină preoţească sau în cea de profesor, bunicu' a revărsat binele, înţelegerea şi dragostea asupra celor încredinţaţi lui spre educare şi iniţiere în arta muzicii. A fost omul pentru care iubirea faţă de semeni a reîntors către sine afecţiunea acelora, neştearsă în timp.

La placa comemorativă a părintelui Alexandru Cristea de la cimitirul Bellu găsesc adesea bucheţele de flori, lumânări arse - semne că pe aici a trecut o amintire despre bunicu'.