Amintiri legate de Anul Nou

Este şi nu este ceaţă. Orizontul se deschide fulgurant, nestatornic, când la câteva zeci de metri distanţă, când spre mai bine de un kilometru. Cam toată ziua a fost aşa. E spre miezul nopţii, de Anul Nou. Cu câteva minute înainte de cumpăna dintre ani, se deschid şi se înalţă focuri, focuri, focuri. De artificii. Zumzet generalizat, lătrături de câini ce sunt deranjaţi de aşa zvăpăială umană, zgomotul televizorului ce se aude prin uşa întredeschisă, zbârnâind în van ca nebunul, de unul singur. Aşa am intrat în Noul An. Să ne fie de bine! Altădată, cu ani în urmă, în aceste clipe eram cu băieţii cu pluguşorul şi nu realizam când alunecam dintr-un an în altul.

Primele amintiri clare, legate de Anul Nou, sunt cele referitoare la bucuria mersului cu pluguşorul, simultan cu frica de mascaţi. Dată fiind această dualitate contradictorie, trebuia să intervină un terţ, tatăl meu, care la început mă însoţea, ca să mă apere de fioroasele arătări, care nu numai că fugeau după mine, dar şi mă "ardeau" cu vreo nuia, când mă prindeau. Revin la primele imagini. Reţin câteva aspecte: pregătirea cu câteva zile înainte a traistei învrâstate, ţesută de bunica, în care urma să strâng colăceii, merele, nucile (pe vremea mea primeam aşa ceva), repetarea urăturii care nu-mi crea prea mari dureri de cap, fiind mereu aceeaşi şi destul de scurtă ("Aho, aho, copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi, lângă boi vă alăturaţi şi cuvântul mi-ascultaţi!... S-a sculat mai an bădica Traian…etc. etc."), nodul în gât înainte de a porni la drum spre case necunoscute, căldurile din picioare şi mâni după frigul începutului şi frământatul zăpezii sau, după caz, al noroiului de pe uliţele satului, satisfacţia întoarcerii acasă cu traista plină, bucuria şi simţul câştigului prin număratul banilor şi punerea lor la păstrare într-o cutie în care fuseseră bomboane (cred că primii bani câştigaţi pe muncite au fost cei cu prilejul mersului cu uratul).

În comunitatea satului natal, pregătirea şi mersul cu mascaţii constituiau un reper spiritual al anului, un punct forte în evoluţia unui copil. Era o treabă foarte serioasă. A face parte dintr-o astfel de trupă era un titlu de nobleţe şi nu rareori a juca cutare sau cutare rol stârnea oarece invidie între competitori. Într-un astfel de "joc" intrau cam toţi membrii familiei, direct sau indirect, întreaga comunitate cunoscând un fel de frenezie pregătitoare pentru sărbători, cu caracter rememorativ şi întremător. De altfel, multe elemente ale recuzitei (măşti, capuri de cerb, capră, urs, costume specifice, tălăngi, clopoţei, cârâitoare etc.) se transmiteau din generaţie în generaţie, taţii ascunzând şi păstrând cu grijă prin podurile casei, de la un an la altul, astfel de lucruri. Apoi, pregătirea trupei, vreme de circa o lună înainte, se constituia într-o "şcoală" a independenţei şi autogestiunii.

Un ritual aparte era cel legat de pregătirea şi coacerea colacilor. Îmi găseam totdeauna ceva de făcut şi, cu sau fără voia bunicii sau mamei (ele gestionau treaba asta), căutam să mă bag şi eu în seamă, cu gândul că primul colac va fi al meu.

Oricum, bucuria era mare, indiferent de vremuri şi împrejurări, pentru că asistam la reeditarea unor rânduieli constante - ale familiei, ale satului, în care cu mic cu mare ne adunam, ne regăseam, ne identificam.

În timp, m-am specializat şi în urături, şi în mersul cu mascaţii. An în şir, până spre terminarea liceului, am făcut parte din astfel de grupuri: în trupa de urători am făcut-o mereu pe-a muzicantul, cântând la muzicuţă, iar la nivelul trupei de mascaţi am jucat mai multe roluri, de la cel de ţigancă, trecând prin cele de arap, cerb, căluşar, până la cel de împărat şi chiar de căpitan.

O senzaţie aparte, de indeterminare, tulburare şi apăsare, unică în felul ei, o aveai (o am şi acum) după ce tot tumultul sărbătorii a trecut şi s-a aşternut liniştea. Se întâmplă cam în a doua zi a anului, seara, după ce ţi-ai mai revenit din oboseala nopţii nedormite, când impresiile s-au decantat şi încerci să intri în "normalitatea" vieţii. Ieşi afară, în răceala serii, în căutare de nu ştiu ce, şi priveşti mirat, ca un nou-născut, spre imensitatea bolţii înstelate de deasupra ta. Trăieşti nişte clipe privilegiate. E o linişte profundă, ca cea a începuturilor absolute, iar din cer Dumnezeu îţi şopteşte doar ţie: iată, ai un nou răgaz, ţi-am dat timpul ăsta, tu ce faci cu el?