Amintirile copilăriei

Când scrii despre copilărie, trebuie să-ţi ţii sufletul în palmă şi să-l priveşti direct în faţă, ca să înţelegi cine eşti cu adevărat.

M-am trezit cu ochii în cutele din palmele bunicilor, bătătorite de muncă. Nu ştiu cum se făcea, dar când mă mângâiau, degetele deveneau dintr-o dată moi, deşi ele păreau aspre, certate cu alifiile. Vara, la câmp, pe căldurile cele mari, mergeam cu ei. Ce soare răutăcios şi cât de departe erau bucăţile noastre de pământ! Stăteam de dimineaţă până seara în lanurile de porumb, în vie sau la adunat de fân. Eram mulţi, veneau vecinii să ne ajute şi îmi amintesc că, deşi munca nu era uşoară, era o veselie generală.

„Lucuţă, mamă, adu sticla cu apă. Hai că nu mai stăm mult, că se lasă de cu seară, să ajungem acasă să dăm la găinile alea pânâ nu se culcă“, îmi spunea mămăiţa cât timp îşi desfăcea baticul şi-l punea la loc, deasupra broboanelor de sudoare. La plecare, tătaia mă aşeza lângă el în carul tras de cei doi boi - Mândrilă şi Boian. Mai târziu, a avut şi cal la o căruţă cu roţi din cauciuc, dar mie mi-a plăcut mai mult sunetul roţilor de lemn pe bolovanii risipiţi în cale, ca nişte broaşte ieşite cu burţile la soare. Mi-au mai plăcut şi după-amiezele tihnite de sărbătoare, singurele dăţi când bunicii se odihneau la prânz, după ce veneau de la biserică. La întoarcere, ne întâlneam cu fel de fel de cunoscuţi, dintre care cei mai apropiaţi erau invitaţi la „o cană de vorbă“. Niciodată casa nu era goală. Niciodată nu m-am simţit singură acolo.

Masa era un adevărat ritual. Era sfântă. Mâncam cu poftă şi râdeam cu gura până la urechi. N-aveam grijă. Dintotdeauna o pisică s-a miorlăit, pe sub masă, la picioarele noastre, mereu nemulţumită cu ceea ce primea. După ce se plictisea să dea rotocoale plitei încinse, pe care fierbea o oală cu miros de ciorbă de pui, ieşea pe prispă, la soare, şi se întindea cât era de lungă şi roşcovană. Pe sub bolta de viţă-de-vie, care acoperea curtea mare în care puteai întoarce două care bune de fân, trecea cârdul de gâşte, raţe şi boboci. Aveau locul lor bine ştiut pe unde ieşeau dimineaţa devreme pe sub poartă, la păscut, şi se mai întorceau de-abia seara, însetate şi gălăgioase. Ar mai fi de spus, oricât de amuzant poate părea, despre oile, vacile, câinii şi restul orătăniilor din gospodărie, care aveau cu toatele nume sau porecle.

Mai pe seară sau la sărbători, „ieşeam în drum“, adică în locul în care copiii se jucau, iar femeile şi bărbaţii puneau ţara la cale cu mâinile în şold. Se făcea politică, se vorbea despre vreme - „O ploua, n-o ploua? Cum o vrea Dumnezeu, ce să facem…“ -, se mai afla de una, de alta, care-a murit, cine-a mai făcut nuntă.

„Da’ băiatu’ ăsta al cui e, mamă?“, se şuşotea la capăt de uliţă.

„Ştiu eu, o fi venit de pe la oraş“, i se răspundea celei care a întrebat.

„Ori nu-i nepot de la Braşov de-a lu’ ţaţa Anica?“, îşi dădea o femeie cu presupusul.

„Nu, ‚’nica, bre. Aista-i văr de-al lu’ Ion a lu’ Văleanu din sat“, venea răspunsul salvator.

Cei mici căscau şi ei gurile la vorbele aruncate de cei mari. Înţelegeau cât puteau, cert este că acolo, în sat, printre oameni, era o şcoală a vieţii. Cunoscând viaţa comunităţii şi pe membrii ei, picii reuşeau să se integreze, să înţeleagă lumea aceea în care s-au născut, o lume cu bune şi rele, reală, care îi pregătea de timpuriu pentru viaţă.

Copiii. Când mergeau la biserică se îmbrăcau cu „hainele cele bune“. Erau frumoşi, sănătoşi, roşii în obraji şi tot timpul veseli. Chiar şi când se duceau cu animalele la păscut găseau motive să joace ascunselea sau prinsa. Dacă scăpau vacile în lanurile de lucernă sau porumb spuneau repede piua şi atunci când lipseau mai mult îşi reproşau unul altuia: „Cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare. Cine vine din război îşi ia locul înapoi“.

Eram generaţia copiilor convinşi că „pe noi ne-a adus barza“, care cântau „O, poni, poni, poni, academa musta fa, mustafa fa, fa, come ga, ga, ga…“ şi se jucau Podul de piatră, Batista parfumată, Ţară, ţară vrem ostaşi!, Flori, fete şi băieţi, Raţele şi vânătorii, Elastic, Tabloul etc.

Şi câte n-ar fi de spus… cele mai multe cuvinte au prins contur de amintiri, pe care le port cu mine oriunde. Le consider atât de preţioase încât, de teamă să nu se risipească rostindu-le cu voce tare, le păstrez în tăcere.