Amintirile unui peregrin, la sorocul de 40 de zile

După ce mitropolitul Bartolomeu Anania s-a mutat la veşnicele locaşuri, au fost exprimate diverse păreri, cea mai mare parte dintre ele pozitive, venite atât dinspre mediile intelectuale, academice, cât şi ale mass-mediei, care a acordat spaţii ample evenimentului în sine şi personalităţii marelui ierarh, în mod special.

În această perioadă de pomenire şi duioase aduceri aminte, mitropolitul Bartolomeu s-a aflat în rugăciunile Bisericii şi ale multor persoane care l-au cunoscut, i-au citit cărţile ori au ascultat cuvintele sale de învăţătură.

Biografia mitropolitului Bartolomeu Anania este arhicunoscută atât la noi, cât şi în diferite medii creştine din lume. Privită cu admiraţie, cinstire, dar şi patimă omenească, viaţa mitropolitului a surescitat interesul unei mulţimi care nu avea neapărat legături puternice cu Biserica.

Ochiul luminat al unora a văzut ca într-o lumină chipul marelui ierarh, aşezându-i, după cum şi merită, o aureolă a recunoştinţei şi neuitării, diferită de cea a sfinţeniei şi, totuşi, vecină cu aceasta.

Dar şi ochiul întunecat a privit în acelaşi ton viaţa şi strădaniile celui care şi-a recunoscut, de multe ori public, propriile neîmpliniri.

Mi-am adus aminte că, la împlinirea vârstei de 80 de ani, ziariştii prezenţi la conferinţa de presă organizată la sediul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului i-au adresat arhiepiscopului sărbătorit diverse întrebări, unele delicate, legate de tinereţe şi de adevărate sau închipuite derapaje, întâmplate atunci sau mai târziu, în viaţa lui. Am auzit, cu acel prilej, cuvinte rostite din înţelepciunea unui om şi monah: "Sunt interesat doar de imaginea pe care o am înaintea lui Dumnezeu şi de ceea ce trebuie să fac în viitor pentru refacerea ei. Nu sunt interesat de imaginea pe care mi-o construiesc oamenii şi o oferă - cu suficientă siguranţă - altora".

Mi-am amintit atunci şi de mărturisirea pe care mitropolitul Bartolomeu Anania mi-a făcut-o cu mulţi ani în urmă şi care ilustrează această grijă pentru refacerea/ îmbunătăţirea imaginii dinaintea lui Dumnezeu. Este vorba despre solicitarea patriarhului Justinian Marina de a scoate din mormântul aflat în pridvorul bisericii cernicane osemintele minunatului episcop Calinic al Râmnicului şi Noului Severin, a cărui sfinţenie fusese recunoscută de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la jumătatea veacului al XX-lea. Patriarhul se gândise la doi monahi care aveau cunoştinţe generale de medicină şi urma să aşeze în racla de argint, în ordine cuvenită, osemintele sfântului ierarh.

După propria mărturisire, primul impuls la aflarea poruncii patriarhale a fost refuzul categoric: "Sunt om păcătos şi nu pot atinge osemintele unui sfânt; trebuie să delegaţi pe altcineva". Patriarhul n-a acceptat varianta prezentată de ucenicul său apropiat. Toţi suntem păcătoşi, oameni fiind, dar putem apela, prin Taina Spovedaniei, la iertarea milostivă a lui Dumnezeu, Care aşteaptă cu iubire fără de margini întoarcerea celor care au greşit.

În cele din urmă, arhidiaconul (de atunci) Bartolomeu Anania a făcut ascultare, ca un monah ce era. A trecut pe la duhovnic cu inima înfrântă şi apoi, împreună cu protosinghelul Roman Stanciu (mai târziu episcopul-vicar Roman Ialomiţeanul), s-a apropiat de osemintele trăitorului autentic întru Hristos, aşezându-le cu multă smerenie în racla de argint, înainte de canonizarea oficială din anul 1955.

Deşi era pragmatic, cu proiecte care aveau corespondent direct în realitate, Bartolomeu Anania avea un dor după Dumnezeu, căutând în ceasurile de răgaz rugăciunea şi liniştea (isihia). Mărturisea, de altfel, apărându-l pe Arghezi de detractorii săi, că şi poetul lucra mult "sub aripa îngerului".

Tot un fel de rugăciune erau de fapt şi ceasurile de creaţie a imnelor religioase şi a inspiratelor pagini cu subiecte apologetice, omiletice şi eclesiale, în sensul larg al cuvântului, cum au fost neuitatele "File de acatist..."

- Închinat marelui avvă dulce Calinic părinte:

...Bucură-te, piatră scumpă lămurită din nisip,

Bucură-te, depăşirea îngerescului tău chip,

Bucură-te, far de veghe laântuneric cuvios,

Bucură-te, cel ce vremea o socoţi după predanii,

Bucură-te, orologiu-ascuns în boabe de metanii,

Bucură-te, cel ce-n rugă colinzi raiul ca pe nori,

Bucură-te, că tot cerul cu genunchii îl măsori,

Bucură-te, clopotul rugăciunii de sub şoapte,

Bucură-te, psalm de noapte,

Bucură-te, sfânt în fapte şi-n cuvinte,

Bucură-te, buciumaşul Duhului printre călugări,

Bucură-te, snop de soare adunat dintr-un mormânt...

- Închinat Sfântului Mucenic Ioan Valahul:

...Bucură-te grâu de jertfă copt în lanuri de Scriptură

Bucură-te că din tine Domnul şi-a făcut prescură

Bucură-te fir de nufăr înflorit peste miasmă

Bucură-te că te soarbe sufletul ca pe-o aghiasmă...

În decursul unui sfert de veac, am slujit de câteva ori alături de arhimandritul şi apoi arhiereul Bartolomeu Anania. Acorda o atenţie specială Sfintei Liturghii, arătând multă trăire în timpul ei. Nu vorbea deloc, semn că, în acel răstimp înălţător, gusta din bucuriile cereşti, "cu numele lui Iisus purtat pe strune", adăpându-se din "apa lină cu izvoarele-n văzduh". Îndată după 1990, la un hram al Mănăstirii Sihăstria, la sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei l-a poftit să predice. S-a scuzat, spunând că nu este pregătit. După Liturghie şi-a argumentat refuzul, spunând că niciodată nu predică fără o pregătire serioasă prealabilă. Cum, dumneavoastră, care aveţi o asemenea experienţă şi aţi scris cărţi, aveţi nevoie de pregătire?, a întrebat înaltul ierarh. Da, întotdeauna îmi fixez în minte câteva idei şi meditez în linişte la subiectul viitoarei predici. Predica şi participarea sa la Sfânta Liturghie ori la slujbele de priveghere erau de fapt rugăciuni sau căi de întâlnire/ dialog cu Mântuitorul Hristos.

O altă aducere aminte din trecute vremuri este cea legată de Moldova, mai ales de Mănăstirea Văratec, unde-şi aflase vremelnic liniştea.

Vlădica Partenie Ciopron (fost episcop al Armatei şi al Eparhiei Romanului şi Huşilor) construise la Văratec, pe coama unui deal, o reşedinţă unde primise şi arhimandritul Bartolomeu Anania un apartament, în care fructifica vremea cu nesaţ, scriind până noaptea târziu. Acolo l-am găsit de câteva ori înconjurat de felurite dicţionare şi multe ediţii ale Bibliei, diortosind Sfânta Scriptură, pe care a considerat-o jertfă adusă în dar Stăpânului Ceresc. Mi-a spus atunci că-şi "încheiase" socotelile cu lumea; era pregătit pentru ziua aceea şi dorea să fie îngropat la Văratec, alături de episcopul Partenie Ciopron, faţă de care avea cuvinte de laudă.

Dumnezeu i-a mai dăruit încă mulţi ani şi l-a chemat, oarecum târziu, la o altă slujire, mult mai înaltă din viaţa Bisericii. La hramul Mănăstirii Văratec şi în timpul verii, această oază de rugăciune şi linişte se transforma într-o adevărată Academie, unde-şi dădeau întâlnire scriitori, profesori universitari, pictori, muzicieni, medici, savanţi, care "tăifăsuiau" într-un dialog teologic şi cultural intens, profund. Era şi aceasta o lucrare a unui arhimandrit misionar printre oamenii cetăţii, mulţi dintre ei de bună-credinţă, cu o capacitate spirituală şi intelectuală extraordinară, care ofereau atunci remedii societăţii contemporane.

Însă mitropolitul Bartolomeu Anania oferea lumină celor din jur, mai ales prin frumuseţea cuvintelor rostite şi scrise, greu de egalat, după cum am mai spus.

M-am bucurat de multe ori să primesc frânturi din tezaurul gândirii şi trăirilor sale ascunse între paginile cărţilor. Pe unele le-am primit chiar din mâinile sale, pe altele, prin bunăvoinţa Preasfinţitului Macarie Drăgoi, din vremea slujirii sale la Cluj-Napoca ca secretar al mitropolitului, sau a părintelui arhimandrit Dumitru Cobzaru de la Mănăstirea Nicula. Am recitit paginile lor şi am descoperit în ele monahul călător împreună cu îngerii, "rourare ce-a cules şi împărţit lumină", "vatră caldă în îngheţul ce ne prinde".

O altă osteneală a mitropolitului Bartolomeu a fost primită, cred, tot ca o rugăciune înaintea Preasfintei Treimi. Se afla la sfârşitul anilor â90 într-o perioadă de odihnă şi tratament la Mănăstirea Cozia, pe Valea Oltului. A cerut atunci un Triod şi a îndreptat, cu îndelungă zăbavă şi atenţie, textul Canonului Sfântului Andrei Criteanul, cel mai cuprinzător imn liturgic de pocăinţă din întreg tezaurul de cult al Bisericii Ortodoxe. Acestei diortosiri i-a adăugat şi o omilie care a arătat sensurile profunde ale acestei rugăciuni, la fel cum făptuit-a şi cu alte texte din rânduiala liturgică.

Mitropolitul Bartolomeu Anania păstra sub mantaua rece a înfăţişării sale un suflet de copil şi permanenta grijă a monahului căutător al comorii celei nepreţuite. A fost un monah atipic, nu unul supus orbeşte pravilelor, ci preocupat de adâncul trăirilor. Un om al bucuriilor interioare, şi nu al manifestărilor exterioare.

După îndelungata teologhisire şi osteneală în ogorul Bisericii, mitropolitul cel iubitor de Cuvânt şi meşteşugar de cuvinte s-a dus către bucuria sfinţilor ierarhi care l-au precedat cu aceleaşi năzuinţe: Antim Ivireanul, Dosoftei, Varlaam, Petru Movilă şi alţii asemenea, întregind cereasca lor ceată.

Câte amintiri nu mai păstrăm oare şi câte dintre ele nu le vom lua cu noi în ziua când fi-va poruncă să părăsim cele amăgitoare şi să mergem întru netrecătoarea bucurie şi comuniune!