Amurg - jurnalul Domnului Mircea Radu Iacoban

În plan personal, luna martie 2023 a fost cutremurătoare și dificilă. După înmormântarea mamei mele, când am revenit de pe meleagurile natale, am găsit în cutia poștală Jurnalul domnului Mircea Radu Iacoban. Era, probabil, trimis cu câteva zile înainte. M‑am înseninat văzându‑l. Nu l‑am putut răsfoi îndată, însă, după câteva zile, am găsit momentele care mi‑au îngăduit acest lucru.

Mereu avem de învățat! Într‑o zi, când vom muri, dacă am putea mărturisi, am spune că murim neînvățați! Și nu mi‑e greu să‑mi imaginez viața în Împărăția cerurilor ca pe o eternă lecție de învățare și contemplare a adevăratei realități care ne înconjoară.

Acumulăm noțiuni și ne edificăm duhovnicește prin lectura Sfintei Scripturi, a scrierilor Părinților Bisericii, acestora adăugându‑se cărțile de beletristică, prin care descoperim universuri noi, situații și momente în urma cărora putem mărturisi cu tărie: Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrările tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale!

O astfel de lectură este deosebit de prețioasă! Ne vorbește despre oameni, prieteni și neprieteni, evenimente care s‑ar putea pierde dacă nu sunt consemnate, despre ceea ce omul cu privirea bună vede, dar și despre aspecte negative, neîmpliniri, tensiuni, așteptări și altele asemenea...

Sunt oameni care au darul cuvântului și al zicerilor înțelepte, care scriu mânați de o căutare care‑și află popasul doar atunci când își aștern pe hârtie întrebările ce freamătă în tăcerea gândului; oameni care din tinerețile lor până la vârste venerabile se străduiesc să consemneze lucrurile care pot fi de folos celorlalți. De aceea, un astfel de jurnal, care descoperă frumuseți și realizări, dar și lucruri mărunte ori oameni care nu sunt întotdeauna la înălțimea chemării lor, este deosebit de important.

Asemăn jurnalul cu o cronică din vechime. Dacă în trecut cronicile erau scrise de oameni cu preocupări înalte și, de multe ori, încrezători în puterea oamenilor de schimbare a societăților și a lumii, jurnalele, când au autori pe măsură, rămân pagini sau fresce ale unei anumite perioade.

Jurnalul pe care‑l propune domnul Mircea Radu Iacoban consemnează o perioadă foarte grea. De altfel, paginile lui oglindesc și anii pandemici, timp pe care am vrea să‑l uităm și care ne‑a copleșit peste măsură, ținându‑ne multă vreme într‑o stare de teamă, de tensiune și incertitudine.

Domnul Mircea Radu Iacoban a beneficiat la întâiul volum de Jurnal de un relevant Cuvânt-înainte, pe care‑l amintește în primele pagini ale cărții, în care pomenește cum un prieten îi spunea: vei irita și‑n dreapta și‑n stânga, dar mai ales în cercul amicilor, cei față de care cutezi să‑ți manifești anumite rezerve se vor crede nedreptățiți, cei pe care‑i apreciezi vor considera că merită mai mult. Nu vei bucura pe nimeni, iar reacțiile vor fi imediate și contondente. I se recomanda să ia din nou, filă cu filă, să dreagă ce‑i de dres, cum au făcut‑o și alții. Nu știu dacă domnul Mircea Radu Iacoban s‑a străduit să mai aranjeze paginile înainte de a le tipări, dar un astfel de Jurnal are farmecul și ineditul lui, chiar și atunci când poate supăra pe cineva.

Domnul Mircea Radu Iacoban este foarte cunoscut scriitorilor din România, în special celor din ținutul Sucevei și Iașilor, având o operă importantă. Nu scrie doar pentru el, ci este complice, dacă‑mi este îngăduită afirmația, sau binefăcător al multor scriitori, pe care i‑a ajutat să debuteze în urmă cu mulți ani, știind că mulți dintre aceștia îi sunt recunoscători.

A publicat prolific: tablete, rubrici permanente în diferite editoriale, între care Monitorul de Suceava, dar și în alte publicații la care face referire în Jurnal, menționând zilele în care i‑au apărut diferite articole, cărți, proiecte literare ș.a.m.d. Dacă este vorba să ne gândim la o asemenea colaborare, care se întinde pe ani mulți, înțelegem de ce majoritatea articolelor au fost strânse între copertele unor cărți.

Despre domnul Mircea Radu Iacoban am auzit, de multe ori, vorbindu‑se în mediile scriitoricești din Iași, în special la scriitorul Grigore Ilisei, care‑l admiră și‑i prețuiește opera.

Îmi amintesc cu nostalgie că neuitatul meu profesor de limba și literatura română din Liceul Nicu Gane din Fălticeni, domnul Gheorghe Butnaru, îl evoca adeseori. Nu mulți dintre scriitorii acelor vremi erau pomeniți, dar pe domnul Mircea Radu Iacoban îl amintea mai mereu. Mai erau și câțiva scriitori din Suceava și din Iași, unul dintre ei, domnul Constantin Blănaru (14.02.1940 - 18.05.2014), profesor și inspector școlar la Inspectoratul Județean Suceava, care ne vizita uneori la orele de limba și literatura română.

De atunci până acum, anii au trecut. Am citit felurite jurnale. Ca slujitor al Bisericii, sunt preocupat mai ales de ceea ce privește viața spirituală, trăirile înalte și lucrurile care au o legătură cu Biserica în general. Dar orice însemnare este importantă.

Domnul Mircea Radu Iacoban face referiri prețioase la viața spirituală, cele mai multe fiind legate de începuturile sale ca om de litere, scriitor, jurnalist, editor. Paginile jurnalului dezvăluie și învăluie o sumedenie de nume, multe dintre ele însemnate doar cu inițiale, pentru a păstra taina, frumusețea și intimitatea prietenilor, deși pe unii dintre ei i‑am recunoscut, e drept, nu foarte mulți la număr.

Făcând referire la paginile Jurnalului, îndemn cititorii și căutătorii frumuseților și lucrurilor importante să cerceteze acest tom pentru a se îmbogăți.

Jurnalul nu surprinde o memorialistică zilnică, însă nici pauzele dintre însemnări nu sunt foarte mari. Uneori, două‑trei zile, când, probabil chemat de responsabilități, publicistul nu a avut răgazul să scrie. Altădată, pauzele între zilele consemnate sunt mici.

La un moment dat, autorul ne spune că a găsit vechi scrisori. Ce bine că le‑a păstrat! Generațiile viitoare nu vor mai avea scrisori, unii care vor mai putea recupera, poate, din mediul virtual, anumite corespondențe vor fi cu adevărat fericiți.

Ne spune că nu este adeptul publicării epistolelor scriitorilor, decât în cazul în care aduc noutăți revelatoare pentru opera și viața semnatarului. Afirmă că a încredința tiparului misive cu caracter strict personal, intim chiar, i se pare inutil, dacă nu și păgubos, mai ales acum, când funcția epistolară a fost preluată, cu prioritate, de internet. Scrisorile, câte or fi și s‑or mai găsi, se cuvin prețuite, ca documente de epocă, dar și ca izvor de informare pentru cercetătorii literaturii.

În aceeași zi, ne spune că așa a fost și cazul poetului Mihai Ursache, pe care îl ajuta la debut, la editura ieșeană Junimea, în anul 1970. Ne este redată în întregime o scrisoare cu valoare de document. Câte astfel de scrisori nu vor mai fi? Câte nu sunt prețioase, însă, rămânând întru totul ascunse, nu ajung să strălucească și nici nu aduc folos cuiva.

La o zi aniversară mărturisește că nu mai avea vaze pentru flori, nu mai găsea loc unde să‑și așeze semnele prieteniei primite într‑o zi când oamenii sunt chemați să‑și arate comuniunea și prietenia. Ce frumos e când oamenii primesc flori și ce importante sunt astfel de momente, chiar dacă într‑o astfel de perioadă mulți uită valoarea prieteniei și simbolul unei flori.

Ne împărtășește gândurile legate de navigările pe internet, unde întâlnește păreri acide, chiar neobrăzate, și extrem de josnice comentarii. E de la sine înțeles că, atunci când vrei să dai un sfat unui om, chiar și când se poate să fi greșit, ar fi corect să i te adresezi direct, cu subiect și predicat, să‑i spui cine ești și ce dorești, întrucât Sfânta Scriptură ne spune: Nu certa pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi (Pildele lui Solomon 9, 8).

Atitudinea manifestată în mediul virtual, în special pe rețelele de socializare, arată cât de mici suntem la suflet. La umbra anonimatului, se arată mulți scriitori, fluturând opinii, chiar dacă acestea nu zidesc, ci dărâmă. De altfel, „anonimele” au fost adeseori prezente în viața oamenilor. Este un fel de trădare, pe care nu știu cum o va privi Dumnezeu în ziua răsplătirii Lui celei drepte.

Sunt deosebit de frumoase comentariile legate de natură. Dragostea lui pentru grădini, flori, chiar și pentru vecinii aflați în suferință pe care‑i ajuta, sau interesul pentru lăcrămioarele înflorite, toate acestea au fost trecute în Jurnal, într‑o zi de aprilie. La fel teiul și mestecenii, care au dat din nou frunze, sunt amintiți în paginile Jurnalului.

Câteva zile mai târziu, probabil în zilele de Paști, a înflorit și liliacul. Scriitorul ne spune că a fost mai zgârcit decât în anii precedenți, probabil mai puține flori din pricina înghețului prelungit și a timpului nepotrivit.

În perioada grea a pandemiei, traversată de toți, scriitorul mărturisește regretul de a nu fi participat la înmormântarea unui cunoscut, apropiat și prieten, întrucât atunci se îngăduiau ca numai opt persoane să fie prezente la slujbă. I s‑a propus să rămână în mașină, undeva în apropiere de biserică, să asculte slujba, dar porțile cimitirului Eternitatea erau străjuite cu lanțuri grele, de care nu se putea trece.

O mare nedreptate, dovedită ulterior, având ca subiect restricțiile și imposibilitatea ca prietenii și rudele să fie alături în ziua despărțirii vremelnice...

O altă consemnare din jurnal amintește de profesoara Ecaterina Ilisei. Când a murit, a primit un telefon, cu multe lacrimi, de la soțul ei. Era și firesc pentru o femeie atât de iubită! Se amintește slujba Stâlpilor, oficiată de către Mitropolitul Moldovei, cu multă lume, dar și înmormântarea, spune el: o ceremonie impresionantă, pe care Tinel (Ecaterina) Ilisei o merita.

Multe dintre însemnările domniei sale se referă la viața cărturarilor pe care‑i cunoaște, la lecturi, întâlniri, așteptări și poate mâhnirile pe care fiecare om le are.

Sunt încredințat că astfel de apariții editoriale îmbogățesc cultura și literatura, ne îmbogățesc sufletele, îmblânzesc mințile și inimile.

O astfel de hrană îți răstignește mintea pe crucea de carne a inimii!

Marea iubire a domnului Mircea Radu Iacoban rămâne Junimea. Revine adeseori în paginile Jurnalului la anii de altădată. La un moment dat, aflăm că Junimea a rămas fără director...

Un telefon primit de la cineva îi propunea să recenzeze o lucrare abia apărută. I s‑a precizat în condițiile obișnuite, adică munca trebuia onorată. Autorul mărturisește că a scris multe prefețe și recenzii, dar nu s‑a gândit niciodată la altceva decât la misiunea lui, onorantă, a celui care privește către înălțimi, nu înspre lucrurile mărunte.

Bucuros de cele citite și doritor să recitesc unele pagini, poate pe unele să le fișez, îi sunt recunoscător domnului Mircea Radu Iacoban pentru carte și dedicație, mai ales pentru dăruirea pe care o manifestă față de frumusețile spiritului.

Citind o astfel de carte, mărturisesc că amurgul este departe...

Încă întâlnim lumină din belșug.