Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Anonimul, bun înotător împotriva vremurilor
Întotdeauna am avut un deosebit respect pentru aceia care ştiu să-şi păstreze anonimatul şi să nu facă nici un fel de alianţă cu publicitatea. Ce resurse trebuie ei însă să aibă pentru a dovedi o asemenea rezistenţă! Din capul locului spun că anonimii nu sunt nici pe departe nişte făpturi placide şi docile. Anonimatul e o lecţie teribilă de asceză pe care numai oamenii puternici şi-o pot asuma. Bazându-se pe renunţare, anonimatul presupune o relaţie specială cu ambianţa în mijlocul căreia se exprimă. De aici pleacă o constatare oarecum surprinzătoare. În comunism era mult mai uşor să fii anonim. În ambianţa cenuşie şi opresivă împărţită între "ei" şi "noi", refuzul de-a semna un pact cu puterea şi de-a beneficia de anumite avantaje, consecinţă a respectivului angajament, putea fi realizat cu mult mai multă uşurinţă. Ceea ce în primul moment pare doar o împotrivire în plan ideologic, în adâncime reprezintă de fapt o atitudine spirituală. Nevrând să ieşi la rampă, să te zbaţi pentru dobândirea unor funcţii, dobândeşti, pe de de altă parte, puţinul esenţial al recluziunii, şansă de-a te aduna în tine însuţi şi în mijlocul unui grup de prieteni care-ţi împărtăşesc gândurile. Această modalitate de-a transforma retragerea în altar a fost salutară. Ce se întâmplă însă în momentul în care societatea opresivă este înlocuită de o alta bazată tocmai pe libertatea de expresie? Ce mai fac anonimii? Mai sunt ei necesari? Sunt, doar că de data aceasta sunt şi mai solicitaţi.
În condiţiile liberalismului şi ale neoliberalismului, anonimatul foloseşte la maximum resursele ascetice ale fiinţei noastre. Nemaiexistând obstacole de ordin poliţienesc-ideologic, care îl sileau să-şi ţină gura, omului îi vine greu, foarte greu să se abţină şi să nu facă pact cu ceea ce-l tentează. Magia publicităţii generează farmece de care puţini sunt conştienţi. Satisfacţiile pe termen scurt seduc pe oricine. Dar anonimul autentic trebuie să fie mort în această lume. Şi evident, cu cât lumea este mai ispititoare, cu atât "moartea" este mai neverosimilă. Nimic nu este mai greu decât să taci când ceilalţi vorbesc sau să vorbeşti fără să fii de nimeni ascultat. Observaţia genială a unui filosof potrivit căreia este mai grav să fii înţeles decât neînţeles trebuie însă citită în felul următor. Nu laudele ipocrite mă stimulează, ci exact invers, sancţiunea şi interdicţia. Bătut, scuipat, interzis, pot găsi în mine forţa supremei transcenderi, altfel rămân un răsfăţat şi un mofturos. Tocmai de aceea, cum zice Bagavad Gitadar, haideţi să respectăm cele trei cerinţe: să ne facem bine munca, să nu ne intereseze roadele şi s-o închinăm Domnului. Anonimul este un bun înotător împotriva curentului. Făcând aceasta, aparţine aristocraţiei neştiute. Nu mai sunt blazoane la vedere sau şi acestea au fost falsificate. A se vedea parodia ordinelor cavalereşti care pretind că sunt active. Dar sângele omului nobil continuă să pulseze. În felul acesta se răscoală împotriva a tot: panouri publicitare, televiziuni agresive, sportivi, poeţi şi manelişti.