Antropologie creştină: Omul, în viziune renascentistă şi bizantină

Tradiţia bizantină este cea care a acordat culturii un loc şi un rost, în mare parte uitat de modernitatea de factură apuseană. Pentru a înţelegere diferenţele între ceea ce în vremurile moderne se socoteşte a fi înţelesul culturii şi ceea ce spiritualitatea Răsăritului creştin a înţeles prin aceasta, este nevoie să limpezim premisele antropologice care au stat la originea celor două perspective.

Ceea ce socotim a fi astăzi modernitate este rezultatul a ce s-a petrecut în vremea sfârşitului epocii Renaşterii, atunci când oamenii pur şi simplu au început să privească altfel la lume şi la ei înşişi. S-a renunţat tot mai mult la înţelegerea simbolică a realităţii în favoarea descoperirii proprietăţilor materiei, a trupului uman mai ales. Este vremea în care atunci când era vorba de om se recurgea la disecţie.

În Renaştere se practica o investigare de cu totul altă factură decât cea uzitată de scolastică, atunci când se vroia descrierea a ceea ce numim „om“. Este foarte greu să dăm o explicaţie acestei turnuri, însă poate că ceea ce a contat era o insatisfacţie faţă de calea exclusivă pe care scolastica înţelegea să o urmeze în investigarea a orice, şi anume raţiunea în limitele logicii formale (desigur atunci când nu era să se apeleze la argumentele oferite nemijlocit de textul Revelaţiei).

Cu siguranţă că personalitatea care întruchipează acest spirit este Leonardo da Vinci, cel socotit a fi întruchiparea omului universal, cel care excelează, între altele, prin invenţii. Acesta este simptomul unei alte priviri adresate realităţii, pur şi simplu a unui alt fel de a înţelege alcătuirea lumii, care nu se mai găseşte atât sub semnul corespondenţelor simbolice cu ceea ce este mai presus de ea, cât a unei sume de proprietăţi. Omul nu a scăpat acestei noi înţelegeri, şi a fost doar un pas până la conturarea unui alt fel de explicaţie principială a acestuia, a unei alte perspective antropologice. Filosofia naturii, marca noului orizont ce înlocuieşte pasiunile Renaşterii, şi-a găsit temeiurile în observaţie, în ceea ce a purtat numele de empirism. Astfel că nu s-a mai acceptat ca explicaţie validă decât ceea ce se obţinea pe calea experimentului. Aşa că a fost nevoie de o altă explicare a omului, de o altă antropologie.

Aşa cum o cunoaştem de atunci şi până astăzi, antropologia presupune descrierea omului aşa cum se lasă el observat, a înţelege omul presupune rafinarea continuă a instrumentelor prin care acesta poate fi „fotografiat“. Desigur, rezultatele sunt nu de puţine ori spectaculoase, întrucât este tot mai mult dezvăluită extraordinara complexitate a alcătuirii fiinţei umane. Pe măsură ce ştiinţa şi-a impus metodologia în cunoaştere, au început să se contureze un număr de ştiinţe particulare care se ocupă cu înţelegerea omului, specializarea tot mai accentuată constituind o necesitate de neocolit. Metoda după care ştiinţa modernă ne livrează adevărul aduce după sine şi ideea de progres. Socotim astăzi că, în mod evident, ne aflăm pe un nivel de cunoaştere infinit superior celui din vremurile Evului Mediu. Aşa că, implicit, considerăm vetust orice model antropologic anterior, întrucât ceea ce lipseşte în mod esenţial tuturor descrierilor anterioare făcute omului e cercetarea lui ştiinţifică. Pare de nedepăşit o asemenea înţelegere a umanului.

Însă textul Scripturii oferă elemente care ne fac să gândim realitatea umană pe o cale mai nuanţată şi mai complexă. Părinţii Bisericii au meditat la pasajele din Facere în lumina noilor înţelesuri aduse de Evanghelie şi au înfăţişat omul ca fiind într-o trecere, în situaţia intervalului. Căderea din Rai trebuie astfel socotită ca părăsirea unei stări de a fi, unui mod de fiinţare pierdut din neascultare, ce nu trebuie altfel înţeles decât ca ruperea de un fel de hrană în favoarea alteia. Prin hrănire se înţelege aici o comunicare de fiinţă, o în-fiinţare. Căci ascultarea nu este, în codul simbolic al Facerii, o formă de disciplină, ci de comunicare fiinţială cu Creatorul.

Protopărinţii în Rai erau „goi pentru simplitate“, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, pentru că trupul acestora nu conţinea în el calităţi contrare între ele, care acum îl trag în direcţii opuse, care îl macină prin stricăciune şi îl corup (Sf. Maxim Mărturisitorul). Iar cum spune Panayotis Nellas, protopărinţii erau înveşmântaţi cu veşmântul deiform ţesut de Dumnezeu. (Tema hainei este de o excepţională importanţă în această perspectivă antropologică, întrucât haina se dovedeşte nu numai a fi constitutivă omului, dar este în acelaşi timp „interfaţa“ lui, calea prin care acesta se poate pune în relaţie cu alteritatea, cu celălalt, oricare ar fi acesta - Dumnezeu sau aproapele). Căderea a însemnat şi pierderea acestui veşmânt, iar izgonirea lui Adam şi a Evei pe pământ a fost sub semnul impropriului, căci nu mai aveau veşmânt care să-i acopere. Însă Dumnezeu, în milostivirea Sa, le-a făcut „haine de piele“ (Fac.3, 21), cu care i-a îmbrăcat. Aceasta înseamnă că ceva a fost adăugat omului, ceva ce nu-i era constitutiv.

Sfinţii Părinţi văd aceste haine ca o îngroşare a trupului, ca adăugarea dimensiunii biologice acestuia, sursa fiind firea neraţională, cea animală. Nu s-a adăugat trupul, ci s-a schimbat natura acestuia. Aceste „haine“ au un caracter dublu, fiind în acelaşi timp o binecuvântare, cât şi împlinirea urmărilor călcării poruncii, adică un blestem. Căci pe această cale a intrat şi mortalitatea în om, întrucât biologicul înseamnă împlântarea morţii în însăşi natura umană. O natură care de atunci suferă, şi care cere izbăvire. Adică restaurare, ce nu poate fi împlinită decât prin întruparea Logosului, Răscumpărătorul.

Iată că, în perspectiva Răsăritului creştin, antropologia stă sub semnul unei dinamici aparte, omul situându-se între un statut pierdut şi unul potenţial regăsit, aşa încât descrierea stării actuale nu poate în nici un fel reprezenta o epuizare a ceea ce se poate spune despre om. Din această perspectivă, modul de a înţelege şi a face cultura a căpătat alte înţelesuri în istoria unui model cultural de care suntem prea puţin conştienţi astăzi, cel bizantin.