Anul Marii Uniri şi preoţii militari din Marele Război

În urmă cu un veac se petrecea un fapt în mai multe acte, râvnit şi dorit de amar de vreme de moşii şi strămoşii noştri. După un război cumplit, în care ţara noastră putea să-şi piardă identitatea, România reuşea să convingă ţările puternice din întreaga lume că merită să aibă suveranitate şi să se unească într-un singur stat, pentru ca populaţia românească, aruncată de vitregiile vremurilor în diferite ţări şi imperii, să trăiască de atunci înainte unită. Ştim ce s-a întâmplat după aceea şi unde suntem astăzi. Comemorăm anul acesta pe cei care au avut tăria să spună atunci că vor o singură ţară, că vor să fie alături de fraţii lor, că nu mai vor să fie despărţiţi şi să depindă de alţii. Printre ei sunt figuri de clerici ortodocşi care i-au sprijinit pe soldaţi în vreme de război, cum au fost capelanii armatei române, conduşi de iconomul Constantin Nazarie. Preoţii militari din acel război reprezentau o noutate pentru militari şi de aceea conducătorul lor, trimis la Ministerul de război de către Sfântul Sinod, a trebuit să gândească un statut şi să răspundă provocărilor inerente oricărui început de drum. Într-un raport scris de părintele Nazarie se menţionează o scrisoare sosită din partea unui preot de la o garnizoană, în care acela întreba dacă este voie, din punct de vedere creştin, să se mănânce carne de cal. Părintele Nazarie a argumentat atunci prin citate scripturistice şi canonice ceea ce au voie să mănânce creştinii. Din lipsa cunoştinţelor specificităţii slujirii lor de către superiori sau din lipsa unor ordine clare, unii preoţi erau asimilaţi cu soldaţii şi aveau, pe lângă îndatoririle lor de preoţi, şi slujirea ostăşească, una dintre ele fiind cea de la popotă, ca ajutor de bucătar. Toate acestea au trebuit reglementate pe parcurs, odată cu mersul războiului, pentru ca la sfârşitul acestuia lucrurile să fie mai clare, iar în perioada interbelică să nu se mai pună în discuţie rolul preotului într-o unitate militară.

Nu doar preoţii militari au fost cei care au sprijinit armata. Monahii şi monahiile au pus la dispoziţie, mai ales în zona Moldovei, unde s-au retras atât conducerea ţării, cât şi frontul, camere şi paturi pentru soldaţii răniţi, pe care îi îngrijeau cât de bine puteau. În acest scop, mulţi monahi, dar mai ales monahii, au urmat un curs intensiv de asistenţi medicali, ca să poată oferi sprijin specializat răniţilor. Mănăstirile mari din Neamţ şi Iaşi au devenit atunci adevărate spitale de campanie, iar vieţuitorii din acestea, asistenţi medicali. Totul pentru biruinţa şi unitatea românilor despărţiţi în jurul Regatului României.

Unirea a fost realizată şi Biserica Ortodoxă Română, într-o ţară reunită, a dobândit un Patriarh, ca părinte al întregii naţiuni. Simbolul unităţii neamului urma să fie o catedrală care să consfinţească creştinismul acestuia şi aspiraţiile pentru un viitor demn de orice naţiune europeană. Acest vis devine acum realitate şi cei care înţeleg rostul lui este bine să le spună şi altora despre rolul unui simbol de unitate de credinţă şi de neam.