Apa cea vie a cuvântului dumnezeiesc

Cred că cel mai impresionant act revoluţionar românesc în 1989 a fost cel al solidarităţii în faţa morţii, tinerii scandând: "Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!". Chiar dacă de atunci încoace cultura morţii a ocupat ecranele televizoarelor noastre, triumfând cu popularizarea cazurilor de sinucideri, iată că trecerea la cele veşnice a Înalt Preasfinţitului Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a aplicat o bine meritată corecţie mentalităţii modelate de mass-media. În ciuda morţii sale, el a făcut un serviciu vieţii, reuşind să confere ştirilor transmise cu acest prilej un conţinut teologic înalt. Pasajele din predicile sale despre moarte ca sincopă existenţială au rulat necontenit pe ecranele unei societăţi în care numărul de sinucideri este în continuă creştere. Curajul şi demnitatea de care a dat dovadă în faţa morţii Înalt Preasfinţitul de la Cluj au servit drept cateheză despre viaţă pentru întreg poporul român.

Trecerea sa la cele veşnice a făcut evident faptul că mulţimea credincioşilor noştri are nevoie de apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu ca antidot împotriva fricii induse de o perfidă cultură a morţii. Într-o lume în care valoarea banului este mai mare decât cea a adevărului, credincioşii noştri sunt pândiţi de primejdia dezorientării spirituale, indusă printre altele şi cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, transformate în acest caz în adevărate ciomege ale morţii. Semnele acestei confuzii sunt vizibile: pruncii sunt născuţi de alţi prunci maturizaţi înainte de vreme, în timp ce, de frica sărăciei, femeile avortează într-un ritm ameţitor. Cultura fricii şi a reversului medaliei sale, tupeul, se face vinovată de o gravă distorsionare a percepţiei despre Dumnezeu, de nedreptatea şi erorile de judecată care-i nedreptăţesc pe majoritatea semenilor noştri. Practic, într-o astfel de societate, a trăi cu demnitate a devenit un act de curaj, oamenilor lipsindu-le tăria de a se solidariza pentru o cauză nobilă sau dreaptă din cauza suspiciunii sau a invidiei.

Cum este posibil ca o societate, în cea mai mare parte creştină, aşa cum este societatea românească, să fie dominată de un sentiment atât de primitiv precum este frica? Acest ierarh literat ne-a relevat faptul că însăşi viaţa creştină îşi are sincopele ei. Se spune despre români că sunt descurcăreţi, că se pricep la toate. Nesiguranţa vieţii cotidiene şi neîncrederea că pot schimba cu ceva din realitatea înconjurătoare i-au făcut pe români nestatornici în plan profesional şi nu numai. Astfel, nu ne mai miră faptul că lucrurile stau la fel chiar şi în planul credinţei. Chiar dacă se pare că la teologie, la fel ca la fotbal, se pricepe toată lumea, iată că lucrurile nu stau tocmai aşa. Vocaţia teologică s-a subţiat prea mult, iar noile generaţii se lasă tot mai greu pătrunse de mesajul Mântuitorului nostru Hristos.

Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania, referindu-se la menţinerea vieţii liturgice ca formă de rezistenţă în faţa regimului comunist din România, în condiţii mult mai aspre decât vremurile pe care le trăim astăzi, spunea: "Funcţia principală a Bisericii este cea sfinţitoare, iar sfinţirea se face prin intermediul actului liturgic. Acest act liturgic s-a menţinut permanent în Biserică". Prin acest argument încerca să demonstreze faptul că poporul român nu are nevoie de martiri politici, ci de un cler care - aşa cum a fost însuşi Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu - să-l ajute să îşi înfrângă orice sentiment de teamă gustând din apa cea vie a cuvântului dumnezeiesc. De fapt, acest ierarh întrevăzuse în curajul de a sorbi până la capăt din această apă un veritabil antidot împotriva culturii morţii şi a efectelor sale. Acest sentiment i-a lărgit perspectiva spirituală şi i-a facut accesibilă "scara valorilor" pe care, dacă ar fi fost paralizat de frică, nu ar fi putut nici măcar să o întrezărească.