Apa şi focul

Mulţi, dacă nu aproape toţi dintre cei care au primit Botezul creştin îşi ghidează comportamentul zilnic din teamă că ar putea fi pedepsiţi de Dumnezeu sau, dimpotrivă, răsplătiţi pentru o faptă sau alta. Cel puţin aşa cred că se întâmplă la începutul drumului spre o credinţă mai fundamentată. La aşa ceva reflectezi când cineva îţi spune: nu pot să fur fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să mă păgubească pe altă parte. Sau, pozitiv gândind, când cel de lângă tine meditează: o să dau milostenie, pentru că nu se ştie când altcineva o să-mi întoarcă binele făcut. E bine să faci măcar de frică faptele dreptăţii, dar acesta ar fi primul pas către o credinţă întemeiată pe iubire şi nu atât pe sancţiune sau recompensă. O pildă pe care am auzit-o de demult spune că odată un preot s-a întâlnit pe drum cu o bătrână care purta într-o mână o cofă cu apă, iar în cealaltă, aşezaţi într-o căţuie, câţiva cărbuni arzând. Mirat că duce apă şi foc, două elemente atât de diferite şi contrare până la urmă, părintele a întrebat-o: Unde te duci cu cele ce porţi în mâini? Ce vrei să faci cu ele?

Cu apa din cofă aş vrea să sting flăcările iadului ca oamenii să facă binele fără să se gândească la chinurile infernului.

Dar cu focul ce ai de gând? Cu focul aş vrea să aprind inimile oamenilor ca toţi cei care locuiesc pământul să facă binele gândindu-se doar la dragostea lui Dumnezeu pentru ei şi nu la răsplătirile de care vor avea parte cei care vor intra în rai. (Augustin Păunoiu)