Aporia fericirii

Aproape fiecăruia dintre noi, dacă ni s-ar cere să vorbim despre fericire, ne-ar veni greu s-o facem. Motivul nu e că tema este complicată sau din cale afară de sofisticată, ci pentru că presimţim că nu ne pricepem la ea. Intuim că nu suntem îndeajuns de calificaţi ca să ne dăm cu părerea despre fericire, iar calificarea în cauză nu ţine de o competenţă teoretică, ci de o experienţă vie. Parcă ceva ne şopteşte că nu prea ştim ce este fericirea, de aici şi reticenţa de a-i folosi prea des numele, iar neştiinţa aceasta e stânjenitoare. Cine încearcă să definească fericirea va ajunge să se îndoiască că a trăit-o vreodată cu adevărat.

Există două paradoxuri legate de fericire: primul e că, teoretizând fericirea, o desfiinţăm; al doilea este că teoria despre fericire a transformat fericirea în ceva sublim şi intangibil, ajungându-se în situaţia neplăcută ca, din prea multă teorie pe marginea ei, fericirea să devină ceva inaccesibil. Ne încumetăm să vorbim de bucurii, de plăceri sau de satisfacţii, dar puţinora le-ar veni la îndemână să rostească cuvântul "fericire". Şi deşi astăzi avem un repertoriu impresionant de reţete privind dobândirea fericirii, ce ne lipseşte e tocmai gustul ei. Aproape că am ajuns să vorbim despre ea ca despre o relicvă sentimentală, desuetă şi uzată moral, a cărei ipostază vie a fost omorâtă de excesul analizei conceptuale.

Iar dacă fericirea nu e o chestiune de pregătire disciplinară, nu mai rămâne să fie decât una de umoare temperamentală. Fericiţi nu sunt cei care ştiu multe despre fericire, ci cei care au acea natură privilegiată care să le dea putinţa de a se bucura de viaţă. Aşa se face că unii au o spontană predispoziţie spre fericire, în timp ce alţii, orice ar face, nu vor putea fi fericiţi niciodată. De aceea, e o chestiune de croială lăuntrică să poţi spune că ai parte de fericire. Cu alte cuvinte, trebuie să ai organul ei ca să poţi spune că ai simţit-o vreodată. În lipsa lui, vei încerca stânjeneala celui căruia i se cere să vorbească despre un subiect a cărui experienţă nu o posedă, indiferent de muntele de cunoştinţe pe care le-a asimilat în privinţa lui.

Lipsa organului fericirii face ca acest sentiment să nu fie unul cu deschidere democratică, ci unul de o zgârcenie statistică frizând puţinătatea oligarhică şi rafinamentul aristocratic. Fericirea cere să ai o fire înclinată spre trăirea ei, ceea ce e totuna cu a spune că funcţia acestui sentiment nu se poate desfăşura decât în prezenţa organului adiacent. Şi abia aici intervine rolul teoriei. Aşa cum orice funcţie poate fi îmbunătăţită până la atingerea unui prag în care randamentul se va îmbina cu rafinamentul, tot aşa funcţia fericirii poate fi stilizată printr-o prelucrare doctrinară a organului ei. Dar teoria nu poate avea un efect de stilizare decât acolo unde există condiţiile premergătoare aplicării ei, iar acolo unde aceste condiţii există, distincţiile lexicale pot deschide ochii asupra unor nuanţe pe care simpla posedare a înclinaţiei hedoniste nu ţi le poate da.

Sub unghi creştin, fericirea este legată de paradis şi de credinţă. Cuvântul paradis provine din persanul pari-daiza, care a dat ulterior în greacă paradeisos. Pentru creştin, fericirea presupune o imagine a locului în care oamenii pot fi fericiţi, acea grădină a deliciilor sau acel "Ierusalim ceresc" despre care vorbesc cărţile creştine. Cu timpul, paradisul a început să fie perceput mai curând ca o stare de spirit decât ca un loc anume, psihologia luând locul topografiei. Una peste alta, fericirea nu are sens decât în perspectiva unei vieţi viitoare şi numai în vederea învierii. Aşadar, pentru un creştin, fericirea cere drept condiţie obligatorie perspectiva altei lumi şi, totodată, cultivarea virtuţilor creştine cardinale: credinţa, dragostea, speranţa. Fericirea fără speranţă nu are sens.

" Există două paradoxuri legate de fericire: primul e că, teoretizând fericirea,

o desfiinţăm; al doilea este că teoria despre fericire a transformat fericirea în ceva sublim şi intangibil, ajungându-se în situaţia neplăcută ca, din prea multă teorie pe marginea ei, fericirea să devină ceva inaccesibil."