Aproape de omul aflat în suferinţă

Sinaxarele şi scrierile filocalice prezintă modele de trăire creştină şi slujire a aproapelui din diferite vremuri. Unele exemple sunt de-a dreptul impresionante. Iubirea unora pentru alţii, lepădarea de sine, smerenia şi încredinţarea că viaţa lor este o pregustare, încă din lumea aceasta, a împărăţiei cerurilor a reprezentat sensul vieţii lor, pentru care au înfruntat încercările care s-au ivit la tot pasul.

Exemplul sfinţilor

Între aceşti sfinţi strălucesc unii care au făcut totul pentru slujirea aproapelui. Unii proveneau din familii imperiale sau nobile şi au renunţat la bogăţiile trecătoare, aşezându-le, din vreme, în locul unde „nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă, nici le fură“. Au renunţat la haine strălucitoare şi s-au îmbrăcat în veşmântul smereniei, acoperindu-se de multe ori cu mantia îngerească a chipului monahicesc. Cărţile pioase ne amintesc de jertfelnicia unor creştini minunaţi care i-au ajutat pe cei aflaţi în grea suferinţă, încercări, boli ce păreau a fi incurabile.

Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, vizita zilnic bolnavii din aşezămintele de binefacere ale Bisericii pe care le-a înfiinţat şi săruta leproşii, asumându-şi riscul de a se molipsi şi el asemenea celor aflaţi în suferinţă. Atitudinea sfinţilor faţă de cei suferinzi era, de fapt, împlinirea cuvintelor Mântuitorului Hristos: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat...“. Erau întru totul convinşi că în fiecare om suferă Hristos până la sfârşitul veacurilor.

Calendarul ortodox pomeneşte de unii sfinţi tămăduitori şi făcători de minuni, doctori neiubitori de arginţi, care au cultivat în viaţa lor tocmai această grijă dezinteresată pentru bolnavi, îngrijindu-i cu mare devotament şi neuitându-se la poziţia lor, la ranguri, bogăţie sau alte considerente omeneşti.

Exemplele acestea nu le întâlnim doar în veacurile trecute ori în perioada de început a Bisericii. Prin darul lui Dumnezeu se întâlnesc şi-n zilele noastre, în lumea aceasta, adeseori neiubitoare.

Rugăciunea cu bisturiul în mână

Am întâlnit la Iaşi, cu mulţi ani în urmă, astfel de doctori. Nu cred c-au refuzat pe cineva, n-au aşteptat nimic în schimb, n-au pus condiţii, nu s-au interesat de poziţia socială sau de alte aspecte. Doamna Zenovia Preda, omul jertfelnic şi discret, fusese numită de părintele ieroschimonah Paisie Olaru şi de părintele arhimandrit Cleopa Ilie ,,doftoreasa cea fără de arginţi“. La fel poate fi socotită neuitata farmacistă Viorica Negel, a cărei bunătate e greu de reprodus în câteva cuvinte.

Cetatea Bucureştilor, ca orice loc binecuvântat de Dumnezeu, are şi ea oameni aleşi.

Printre bolnavii spitalelor împresuraţi de suferinţă întâlneşti doctori în a căror inimă încap cei mulţi şi singuri, cei uitaţi de rudenii, prieteni, cunoscuţi. Într-o vizită făcută la un aşezământ în care sunt ocrotiţi bătrânii lipsiţi de ajutor am întâlnit persoane pe care proprii copii nu i-au vizitat de câţiva ani, iar telefoanele pe care le primeau de la ei erau adevărate evenimente care se întâmplau o dată la câteva luni. La prima vedere sunt lucruri incredibile, dar, totuşi, trebuie să le recunoaştem. Acestea sunt unele dintre marile probleme ale lumii în care trăim.

Un mod aparte de lucrare printre bolnavi a fost şi acela al doctoriţei Adriana Georgescu. Multe am auzit grăindu-se despre ea. Preoţii şi monahii alergau la dânsa ca la un liman liniştit.

Odată cu intervenţiile chirurgicale pe care le făcea, multe la limita imposibilului, se simţea lucrarea tainică a lui Dumnezeu. La Spitalul de Urgenţă Floreasca a salvat de la moarte sute sau mii de persoane. Ziua începea cu o rugăciune fierbinte, acasă sau în paraclisul spitalului, iar ceasurile care treceau pe neobservate erau tot o rugăciune consumată în cea mai mare parte în sala de operaţii, cu bisturiul în mână şi cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.

Aveam să aflu de acest medic din spusele unui părinte slujitor al Catedralei mitropolitane din Iaşi, căruia, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi salvase viaţa. Am întâlnit-o apoi la unul dintre părinţii nemţeni, protosinghelul Clement Găinescu, stareţul Mănăstirii Horaiţa, pe care-l îngrijise mulţi ani şi de care se apropiase sufleteşte. Trecând prin Iaşi împreună cu sora sa, Carmen „doctoriţa“, m-au vizitat în chilia de la Mitropolie şi m-au rugat să le pomenesc, încredinţându-mi câteva nume ale celor adormiţi, din care-mi aduc aminte acum de Roman arhiereul şi de Nico lae, tatăl lor.

***

Am auzit apoi de nenumăraţi călugări, preoţi, de rudele acestora, simpli credincioşi pe care i-a operat ori le-a facilitat internarea într-unul dintre spitalele bucureştene. Nu ştiu dacă sunt multe mănăstirile în care n-a păşit şi unde n-a lăsat un pomelnic. În ceasloavele şi psaltirile deschise întru rugăciune, nenumăraţi călugări şi călugăriţe pomeneau, printre boabe de metanii, numele ei. Avea o vorbă aspră la prima vedere, nu grăia mult, nu admitea introduceri lungi în discuţie. Dincolo de acestea, făcea fapte mari şi nu promitea fără să împlinească. Când avea câteva zile libere, călătorea la mănăstiri împreună cu sora ei geamănă, cu vreun cunoscut, prieten sau pacient salvat de la moarte. Prefera ţinutul Neamţului, care-i era şi obârşia, dar îşi făcuse, în decursul anilor, prieteni la toate locurile sfinte de închinare, la Ierusalim, în Grecia şi în diferitele ţinuturi ale Grădinii Maicii Domnului din România.

Medic chirurg trăitor în Bucureşti zeci de ani, doctoriţa Adriana Georgescu a fost ca una dintre călugăriţele de mare jertfelnicie trimise de patriarhii Miron Cristea şi Nicodim Munteanu să îngrijească bolnavii care erau aduşi de pe front, în vremuri de mare încercare. Doctoriţa Adriana Georgescu a fost o „călugăriţă“ care nu-şi făcuse încă făgăduinţele, dar care nu cunoştea decât drumul Bisericii şi al îngrijirii bolnavilor.

Cu superioară înţelegere şi cu înţelepciunea omului evlavios, care ştie că toate ale lumii acesteia trec ca un vis înşelător, a primit propriul diagnostic ca pe o pregătire pentru întâlnirea cu Doctorul sufletelor şi a trupurilor noastre. Doar rugăciunile i-au alinat suferinţele grave ale ultimelor cinci luni de viaţă. Pragul casei era trecut mereu de preoţi şi călugăriţe, în timp ce pe holurile Spitalului de Urgenţă, slujitorii Bisericii nu mai găseau uşi şi inimi deschise.

Doctoriţa care a alinat durerea a mii de oameni a cunoscut, ca o pedagogie dumnezeiască, durerea, recunoscându-şi propriile neîmpliniri, a răbdat toate fără cârtire, aidoma unui monah ascultător care ştie că în ceruri i se împleteşte aleasă cunună.

***

În ziua hărăzită de Domnul din perioada pascală a anului 2008, la mijloc de mai, când toate erau pline de lumină, şi în cer şi pe pământ, în alese cântări şi într-un munte de flori, trupul celei care luptase cu moartea s-a aşezat în pământul din grădina Mănăstirii Cernica. Sobor numeros de călugări şi maici, cu preoţi de mir şi cu mulţime de prieteni, s-a adunat în biserica cea mare din Ostrovul Învierii şi au presărat drumul ei spre veşnicie cu rugăciuni şi cu flori. Am slujit atunci împreună cu mulţimea preoţilor având sentimentul că lucrarea ei de înmulţire a talanţilor primiţi de la Domnul a avut un rezultat însutit. Am remarcat până atunci şi de atunci încoace iubirea sinceră a unora pentru ea, neuitarea şi aducerile-aminte care se revarsă ca un şirag de mărgăritare într-un vas de mare preţ.

Într-un an care se rostuieşte acum, am ajuns de multe ori lângă mormântul ei din vecinătatea Bisericuţei „Sfântul Lazăr“ din ostrovul Sfântului Calinic. Candela aprinsă şi florile proaspete aşezate la căpătâi tălmăcesc pe deplin cuvintele: ,,Iubirea nu cade niciodată“. ...Iubirea doctoriţei pentru alţii, iubirea altora pentru ea, iubirea lui Dumnezeu pentru noi toţi.