Aproapele de departe

O mare nenorocire a lovit o parte de lume. E vorba de o ţară care se află la mii de kilometri de noi, a cărei tragedie nu ar trebui să ne afecteze. Totuşi, opinia publică românească a urmărit cu sufletul la gură canalele de ştiri care difuzau aproape în direct evenimentele. Cum se explică acest interes? Să fie vorba doar de cele câteva mii de români care trăiesc şi muncesc în Japonia? Sau este poate teama că efectele exploziilor de la centrala nucleară din Fukushima ar putea să ne afecteze şi pe noi?

Explicaţiile obiective nu acoperă amploarea şi intensitatea interesului manifestat de români şi de ceilalţi europeni faţă de drama japonezilor. Deodată cunoaştem cu toţii reperele geografice şi toponime importante din arhipelagul nipon. Ne exprimăm admiraţia faţă de acest popor despre care auzisem anterior doar clişee. Ştim câte centrale nucleare are această ţară şi ce pondere are energia nucleară în economia sa.

Cred că omenirea a reacţionat astăzi ca o singură ţară uriaşă. Mai mult ca niciodată, globalizarea s-a făcut simţită, în plan economic, social, dar şi la nivelul interesului pe care indivizii l-au manifestat pentru nişte întâmplări care nu îi privesc direct. Ne-am gândit o clipă şi ne-am adus aminte că avem pe cineva în Japonia. În câteva ore am putut lua legătura cu acea persoană sau am aflat măcar că este în siguranţă. Internetul şi telefonia mobilă au ruşinat distanţele, mările, munţii etc. Comunicaţiile prin satelit au permis ca televiziunile să difuzeze în direct explozii, ravagiile valului seismic, replicile mari ale cutremurului.

Miile de kilometri au dispărut astfel din conştiinţa noastră şi privim grozăviile din lumea largă cu aceeaşi implicare pe care o investim în evenimentele din oraşul nostru. Este bine sau este rău? De ce ar fi bine şi de ce ar fi rău? Primul lucru creştinesc pe care am putut să-l facem a fost să ne rugăm la Sfânta Liturghie şi pentru oamenii aceştia atât de greu încercaţi şi să chemăm îndurarea lui Dumnezeu pentru buna întocmire a acestei lumi.

Avem totuşi posibilitatea să vedem micimea şi vremelnicia celor lumeşti fără a fi noi cei care înfruntă furia naturii. Este bine (chiar dacă puţin egoist) pentru că încă o dată realizăm că România este darul lui Dumnezeu pentru noi şi reînvăţăm să preţuim acest dar, fără a-l căuta mereu la dinţi.

În acelaşi timp, mă tem de acest val strivitor al globalizării, căci grija pentru japonezi sau alte popoare îndepărtate ne face să pierdem din vedere pe aproapele care se află în nevoie. Practic, e dificil să contribuim material la uşurarea suferinţei unor oameni care se află pe cealaltă parte a pământului, dar putem să facem numeroase fapte bune pentru vecinul nostru, pentru omul de la colţul străzii etc. Amploarea dramei japoneze nu trebuie să ne facă indiferenţi la necazurile de lângă noi. Aşa cum retina impresionată cu o cantitate mare de lumină nu mai distinge pâlpâirea unei lumânări, riscăm să uităm de datoria noastră zilnică, de bun samaritean, pentru cei aflaţi în nevoi şi suferinţă.

Să nu contenim deci să ne rugăm pentru mântuirea celor luaţi de "lângă noi" atât de cumplit şi să-i cerem lui Dumnezeu să liniştească pământul şi apele, pe care El le-a creat. Alături de aceste rugăciuni să aducem şi jertfa noastră modestă, milostenia, şi chiar vorba bună adresată aproapelui, care de multe ori face mai mult decât toţi banii din lume.