Arborii Sequoia

Cred că nu puţini dintre dumneavoastră ştiu care sunt cei mai înalţi arbori din lume. Ei se numesc Sequoia şi cresc mai ales în Statele Unite ale Americii, statul California. Sunt gigantici, ajungând la înălţimea de 100 de metri, iar ramurile lor par să atingă cerul. Unii dintre ei au vârsta de 2.500 de ani. Vă daţi seama, erau maturi pe vremea când S-a născut Hristos!

Privind un asemenea arbore de o înălţime uriaşă, te gândeşti că ar trebui să aibă nişte rădăcini pe măsură. Majoritatea copacilor, din câte ştim, au rădăcini atât de adânci, pe cât este trunchiul de înalt şi tot atât de groase ca şi cele mai puternice ramuri ale coroanei. Nu este însă şi cazul arborelui Sequoia! Acesta, ca să capteze cât mai bine apa de ploaie, are rădăcini aproape de suprafaţa pământului. Ar fi imposibil ca ele să susţină arbori atât de grei dacă nu ar exista un… „amănunt“. Sequoia creşte în grupuri. Rareori se vede un arbore care se înalţă singur, iar asta dintr-un anume motiv. Cei care au examinat rădăcinile arborilor dintr-un grup au văzut că acestea se întrepătrund. Sunt strâns împletite unele de altele. În timpul tornadelor, vântul bate cu putere, trăsnetele lovesc, dar arborele rămâne în picioare. Pentru că nu este singur. Toţi copacii se sprijină şi se apără unul pe altul. Fiecare dintre ei este important pentru ceilalţi arbori din grup.

La fel se întâmplă şi în viaţă. Cine rămâne singur poate fi smuls la prima furtună mai serioasă. De aceea Dumnezeu a întemeiat la Cincizecime în chip văzut Biserica, trupul lui Hristos ca o comunitate în care oamenii se iubesc, se ajută şi, asemenea arborilor Sequoia, se susţin unii pe alţii în timpul vitregiilor vieţii. (Preluare din volumul Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, vol. 2, Editura Sophia, 2010)