Argonautica re(în)semnare

Ieşită din huma unei aşezări mitice, din voievodala Baie, Suzana Fântânariu, artista însemnată de Dumnezeu cu darul nerostitului, şi-a scăldat sufletul şi şi-a oglindit privirile în universul simbolic, totemizat, al mediului ţărănesc, dar şi în cel al sacrului, aşa cum există aici în formele sublimate ale frescelor rareşiene, în aspra şi poetica cuprindere a mai austerei Biserici Albe a lui Ştefan, ori în ruinele catedralei zidite de Alexandru cel Bun pentru doamna sa de credinţă papistăşească. Artista de mai târziu s-a impregnat de acest spirit în anii vârstei aurorale şi această zestre din părinţi în părinţi, cu care a plecat în lume, a fost izvorul ce i-a alimentat mereu lucrarea. A săvârşit-o sacerdotal, impulsionată mereu de împătimita căutare a noului, niciodată domolită. Sub acestor făgăduitoare auspicii s-a rânduit devenirea sa în cele  aproape patru decenii de carieră. Sub semnul lor şi-a croit albia creatoare.

După studiile secundare la Iaşi, la Liceul de Arte, Suzana Fântânariu a mers la Cluj, unde a urmat cursurile Institutului de Arte "Ion Andreescu". S-a specializat în gravură, domeniu în care a optat pentru xilogravură, adică pentru incizarea cu acizi a lemnului cu semne reproduse apoi şi multiplicate pe întinsuri de hârtie, luxuriante privelişti de alb şi negru, fascinante aidoma papirusurilor ori caligrafiilor orientale. Îmbrăţişarea xilogravurii era într-un fel firească pentru o creatoare care-şi petrecuse anii începuturilor în preajma pădurii, a lemnului. Acesta n-a fost doar element ambiental, ci unul fiinţial. Alegerea ca modalitate de exprimare artistică a gravurii poate fi considerată, totuşi, oarecum surprinzătoare. Această tehnică este mai degrabă potrivită bărbaţilor, date fiind duritatea şi toxicitatea ce o fac mai puţin frecventată de femei. Dar destule reprezentante ale sexului frumos au ţinut să ne demonstreze contrariul. Mai mult, mânuitoarele feminine au sporit cu atuurile sensibilităţii lor splendoarea gravurii, împodobind ţinuturile cele de albeaţă şi negreaţă cu pigmenţii unui inefabil cuceritor. E ceea ce a dăruit genului şi Suzana Fântânariu. Dar aspiraţia sa a fost cu mult mai ambiţioasă. A voit să vină cu adaosul propriu. Era porunca acelui neadormit impuls inovator şi experimentalist, ce sălăşluia în făptura ei. S-a exprimat cu brianţă şi în cadrele oarecum clasicizate şi parcă îngheţate ale xilogravurii. Respectând canoanele bidimensionalului, artista  a inovat în lăuntrul acestora. A izbutit nu numai să confere liniei străluminarea de filament selenar, dar a reuşit, totodată, să urzească iscusit şi necanonic firele într-o privelişte cu o corporalitate a transparenţelor de adâncime („Cascada“, 1982, „Timpul ca o plantă“, 1982).

Acest duh scormonitor, cu care artista fusese însemnată, i-a dat temeritatea spargerii zidului sonic şi înaintării dincolo de ştiut, spre a scoate la iveală noul. Acea stare insurecţională era una a firii. Se simţea chemată pentru această misiune. Semnele vestitoare au pogorât asupra-i, cum o mărturiseşte, încă din 1973, când, studentă fiind, a avut şansa să privească la München o expoziţie Paul Klee. A fost fascinată nu doar de modernitatea eclatantă a marelui artist. A rezonat în acelaşi timp cu viziunea sa, dorindu-şi fierbinte să-i urmeze lecţia şi s-o facă în chip personal, cât mai original cu putinţă. Aceste preocupări înnoitoare, ce-şi au unul din punctele de pornire în acel moment de răscruce, au  sporit în amploare, intensitate, şi s-au finalizat printr-o încercare revoluţionară, cu răsunet în evoluţia gravurii româneşti. Suzana Fântânariu este aceea care a eliberat, după propria-i afirmaţie, xilogravura din convenţiile bidimensionalului şi-a inclus-o într-un demers mai complex. A fost pasul (ca să uzităm chiar titlul unei expoziţii a artistei) de la bidimensional la tridimensional. L-a făptuit  apelând la achiziţiile de până atunci ale modernităţii (instalaţii, ready made, performance etc.), dar şi integrând elemente specifice gravurii, de la hârtia gravată la plăcile matrice. Aşa s-a născut prin re(în)semnare un nou univers artistic şi spiritual. Obiecte, lucruri, cu o anume conotaţie, ce părea imuabilă, deposedate prin uzitări îndelungi de virtuţile de artisticitate genuine, au dobândit miraculos o nouă existenţă, fruct al unor ingenioase contextualizări, a stabilirii unor raporturi inedite. Luau în felul acesta naştere realităţi încărcate de sensuri semantice, simbolice şi estetice, ce devoalau lăuntricităţi nebănuite, fermecătoare, incitante la reflecţie şi, de ce nu?, la acţiune.

Dedându-se acestui exerciţiu creator şi novator, Suzana Fântânariu a poftit receptorul să coboare scara către adâncurile înţelegerii şi trăirii artei. Despre această ars poetica şi geneza operei sale de artă creatoarea a ţinut să dea seamă într-o carte tâlcuitoare, „Spaţiu şi semn, o dialectică a devenirii imaginii între planeitate şi obiect“, apărută în 2007 la Editura „Brumar“ din Timişoara, oraşul în care vieţuieşte şi profesează. Este versiunea editorială a tezei de doctorat a profesorului universitar, susţinută cu succes în 2005 la Universitatea de Vest. Artista nu este adepta concepţiei, împărtăşită de mulţi confraţi, că opera de artă vorbeşte de la sine. Ea vine cu desluşiri şi se dovedeşte o călăuză binevenită pe acest tărâm plin de taine şi ascunzişuri. Observaţiile şi ideile sale, ale unei personalităţi creatoare care dispune de un bogat instrumentar teoretic, proiectează înaintea iubitorului de frumos opera de artă în limpezimea luminişurilor străluminătoare de amiază, când toate parcă se văd până-n străfunduri. Este de fapt povestea unei argonautice re(în)semnări, căreia Suzana Fântânariu i s-a dedicat cu fervoare, pricepere şi talent. Lâna cea de aur fost-a adusă ofrandă nouă, privitorilor.