Arhiepiscopul centenar, un păstor prea bun

Puţini muritori ajung să trăiască 100 de ani, chiar mai mult decât vârsta Patriarhilor. Aşa le hărăzeşte Dumnezeu celor care L-au iubit şi slujit cu credinţă. Este greu de alcătuit un portret din cuvinte pentru un om şi un ierarh ajuns la o asemenea vârstă şi vrednicie. Nu întotdeauna găseşti cele mai potrivite gânduri şi expresii. Arhiepiscopul Eftimie, cunoscut în toată Moldova pentru îndelungata şi rodnica sa lucrare în ogorul Bisericii, a rămas în amintirea multora ca ierarhul Eftimie cel Bun.

Aşa l-am cunoscut şi eu în urmă cu mulţi ani, văzându-l slujind adeseori la hramurile mănăstirilor nemţene. După ce am devenit elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, l-am întâlnit cu prilejul sărbătorilor seminarului ori în zile obişnuite, atunci când venea să împartă premii pentru fiii Episcopiei Romanului şi Huşilor sau pentru a participa la hram ori la serbarea dinaintea Crăciunului. Venirea Preasfinţiei Sale la seminar ne producea întotdeauna o mare bucurie. Aşteptat mereu de elevii Eparhiei Romanului, Bacăului şi Huşilor de atunci, vlădica Eftimie găsea pentru fiecare nişte bănuţi şi mai ales un cuvânt bun, aşa cum procedează întotdeauna un părinte iubitor cu fiii săi.

Elevii merituoşi ai Episcopiei Romanului se bucurau şi de alte binefaceri. Episcopia le plătea bursele şi oferea premii pe măsura ostenelilor lor. Colegii mei de clasă vorbeau adeseori despre mărinimia episcopului de la Roman, care-şi câştigase un loc aparte în inima lor.

Atunci, prin anii 80 ai veacului trecut, Preasfinţitul Eftimie avea 70 de ani, dar arăta ca de 60 şi se comporta ca un om tânăr, cu multă vigoare şi entuziasm. Sprinten la mers, glumeţ, binevoitor şi cald la suflet, Preasfinţia Sa era pentru profesorii şi elevii de la seminarul nemţean un exemplu şi un personaj foarte îndrăgit. Elevii, fii ai Episcopiei Romanului, îi pregăteau în fiecare an o urătură lungă şi meşteşugit alcătuită, în care nu uitau să sublinieze bunătatea şi mărinimia ierarhului care păstorea în istorica cetate a Romanului.

Nu-mi amintesc să fi auzit pe cineva vorbindu-l de rău. Toţi îl evocau cu bucurie şi zâmbeau când venea vorba de persoana sa. Radiind multă bunătate în jur, Preasfinţitul Eftimie a devenit o legendă vie încă din anii aceia.

Dumnezeu a rânduit să-l mai întâlnesc de multe ori în anii tinereţii mele. După ce am devenit monah, la hramul Înălţării Domnului de la Mănăstirea Neamţ (1989), Preasfinţitul Eftimie m-a hirotonit ierodiacon. Fusese aşteptat la hram Fericitul întru pomenire Teoctist (care era şi locţiitor de mitropolit al Moldovei), însă îndatoririle Tronului patriarhal nu i-au îngăduit să ajungă atunci la Neamţ. Cu binecuvântarea Preafericirii Sale, hirotonia a săvârşit-o Preasfinţitul Eftimie, care a liturghisit în acea zi alături de Preasfinţitul Pimen Suceveanul, atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, şi Preasfinţitul Ioachim Mareş Vasluianul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului şi Huşilor.

În anii slujirii mele ca arhidiacon şi ieromonah am fost deseori în preajma Preasfinţiei Sale. La hramuri ori la sfinţiri de biserici, la mari evenimente eclesiale, aşa cum au fost canonizările unor sfinţi români din anul 1992, episcopul de la Roman s-a remarcat prin smerenia şi extraordinara sa deschidere faţă de toţi deopotrivă, fie că erau ierarhi ori oameni importanţi, fie că erau simpli diaconi.

În vara anilor 1991 şi 1992 am stat la Mănăstirea Neamţ aproape două săptămâni, însoţind mai mulţi ierarhi, dintre care amintesc pe Fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, Înaltpreasfinţitul Mitropolit (de atunci) Daniel şi Preasfinţitul Eftimie. Am avut în acele zile privilegiul şi bucuria să ascult multe amintiri depănate de vlădicii care trecuseră prin încercările vieţii şi prin furtunile unor vremi ostile Bisericii.

Îmi aduc aminte şi acum de vorba domoală şi plină de umor a păstorului Episcopiei de la Roman. Coleg de seminar la Cernica cu Patriarhul Teoctist, Episcopul Eftimie îşi aducea aminte de anii de şcoală şi de profesorii mari ai acestei vestite „academii“ monahale, ai căror absolvenţi au urcat cu vrednicie treptele slujirii Bisericii.

Se mai adăugau apoi amintirile de la Facultatea de Teologie şi cele despre numeroşii monahi de la Bistriţa ori de la Neamţ, care au fost martori ai uceniciei lor. Pe lângă acest tezaur de nume şi fapte deosebite, în vorbele Preasfinţitului Episcop Eftimie se ascundeau mereu bucuria şi entuziasmul unui om tânăr, bucurie împlinită cu înţelepciunea şi umorul omului de la munte, căci vlădica a coborât în lume de sub muntele Ceahlăului, spre ale cărui înălţimi privea şi urca încă din tinereţile sale.

Nu în ultimul rând, aş vrea să aduc o altă mărturie. Ca arhidiacon şi apoi preot am avut ocazia să-i ascult pe mulţi călugări din mănăstirile Moldovei. Am descoperit atunci că pe unii dintre ei îi ajutase într-o perioadă grea a vieţii lor bunul părinte Eftimie Luca, nu doar din poziţia de episcop, ci şi din aceea de stareţ al mănăstirilor Bistriţa şi „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava“.

Stareţa de la Vorona, ca şi cea de la Slatina aminteau de acest ajutor primit cu 40-50 de ani în urmă şi îl trecuseră în rândul marilor ctitori ai mănăstirii lor. Bunătatea vlădicăi Eftimie a fost un dar aparte şi, cultivându-l neîncetat, L-a imitat pe Dumnezeu, Cel plin de bunătate şi nesfârşită iubire faţă de toţi.

Cu multele mele reverii, privindu-i chipul luminos de care-mi amintesc adeseori, îl aşez pe vlădica Eftimie între oamenii minunaţi.

A fost un ierarh bun, poate prea bun şi îngăduitor. A trăit ani mulţi, fiind o excepţie şi din acest punct de vedere.

Se bucură acum de răsplată pentru osteneală şi bunătate, pentru strădanii şi mărinimia fără margini.

Se bucură şi de reîntâlnirea cu bunul său prieten, Patriarhul Teoctist, de care l-a legat o prietenie autentică, statornică şi netrădată vreodată, cum se întâlneşte doar în paginile vechi ale cărţilor sfinte.

Înălţat la rangul de Arhiepiscop când avea 95 de ani, vlădica Eftimie a păstrat mereu o smerenie filocalică şi bunătatea Părintelui iubitor şi a Păstorului care-şi pune inima pentru oile sale.

În ceea ce mă priveşte, este de prisos să spun că-i datorez rugăciuni şi aduceri aminte nu doar formal, ci din adâncul inimii, după cum merită.