În zilele noastre, călătoriile, pelerinajele, excursiile constituie tot atâtea variante ale omului de a se deconecta de la viața cotidiană, de a descoperi frumusețile lumii, dar și de a-și odihni sufletul î
Arhiepiscopul Lucian Florea şi stăruinţa sa pentru Aşezămintele Româneşti din Ţara Sfântă
La 30 august 2014 s-au împlinit zece ani de când a trecut la cele veşnice Arhiepiscopul Lucian Florea. Înainte de a fi Episcop-vicar misionar pentru românii stabiliţi în Europa şi apoi Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului sau Arhiepiscop al Tomisului, Lucian Florea a slujit vreme de un deceniu Aşezămintele Româneşti din Ţara Sfântă. Întâmpinase vremuri grele, clădirea Reprezentanţei Patriarhiei Române din Ierusalim era încă rechiziţionată, în urma hotărârii Guvernului britanic din anul 1939.
La intervenţia Patriarhului Justinian Marina, clădirea a fost retrocedată la câteva luni după venirea în Ierusalim a ieromonahului Lucian Florea. A locuit o vreme stingher în două încăperi neprimitoare, fără să poată avea întâlniri cu Patriarhul Ierusalimului, care se afla într-o altă zonă, de care îi despărţeau graniţe pe care nu le putea trece.
În răbdare şi ascultare faţă de Patriarhul României Justinian Marina, Lucian Florea, devenit între timp arhimandrit, a muncit cu mult zel pentru restaurarea Aşezământului Românesc din Ierusalim.
În perioada amintită, Schitul românesc de la Iordan, ctitorit în 1935, a trecut prin mari încercări, fiind închis în 1970. Arhimandritul Lucian Florea a avut misiunea de a supraveghea activitatea monahilor români şi în zona Iordanului.
Toate aceste aspecte ale lucrării arhimandritului Lucian Florea la Ierusalim şi Iordan îl aşază printre ctitorii Aşezămintelor Româneşti din Ţara Sfântă. I-am pus, cu evlavie, numele printre ctitorii acestor sfinte locaşuri şi îl pomenim la slujbele rânduite.
În semn de cinstire pentru lucrarea sa de la Ierusalim şi Iordan vom prezenta în câteva cuvinte misiunea sa în perioada 1963-1974, într-o vreme foarte grea din punct de vedere politic, cât şi din punctul de vedere al organizării administrative.
***
Patriarhul Justinian, prin decizia nr. 2 din 25 ianuarie 1963, a numit pe ieromonahul Lucian (Simion) Florea, începând cu 1 februarie 1963, în funcţia de „Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan şi Reprezentant al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte“ 1. Numirea a fost recunoscută de Departamentul Cultelor cu decizia nr. 2828, din 26 februarie 1963.
Ieromonahul Lucian Florea a plecat la Ierusalim în 4 martie 1963 şi a ajuns la 5 martie 1963, când şi-a luat postul în primire. La plecare i s-a dat procura nr. 874/1963, semnată de Patriarhul Justinian şi legalizată de Legaţia Israelului la Bucureşti, pentru a se putea legitima în faţa autorităţilor israeliene2, precum şi scrisoarea Patriarhului Justinian nr. 2223, din 4 martie 1963, către Patriarhul Benedict (1957-1980), în care se spune: „Pentru trebuinţele duhovniceşti ale vieţuitorilor ortodocşi români din acele locuri, călugări şi călugăriţe, Biserica Ortodoxă Română a avut un preot trimis din ţară. Războiul şi timpurile care au urmat după el ne-au pus în situaţia de a nu mai putea satisface aceste cerinţe. În prezent, situaţia unora dintre aceste bunuri fiind reglementată, aducem la cunoştinţa Preafericirii Voastre că am numit, cu începere de la 1 martie 1963, pe Preacuviosul ieromonah Lucian Florea în postul de superior al capelei ortodoxe române din Ierusalim şi administrator al bunurilor Patriarhiei Române din acele locuri. În calitatea pe care o are, Preacuvioşia Sa a primit din partea noastră şi însărcinarea de a Ne reprezenta pe lângă Preafericirea Voastră în toate problemele privind legăturile dintre cele două Biserici surori“ 3.
La 26 martie 1963, Departamentul Cultelor, cu adresa nr. 476, a trimis la Cancelaria Sfântului Sinod Contractul nr. 83, încheiat la Ierusalim, la 28 ianuarie 1963, cu privire la imobilul Patriarhiei Române de la Ierusalim, primit de la Legaţia română din Tel Aviv4.
Prin acest contract, încheiat între Comisia Centrală a Închirierilor din Ministerul de Finanţe din Ierusalim şi Legaţia română din Tel Aviv (pe baza procurii notariale din 11 iunie 1962), Patriarhia Română închiria Ministerului Educaţiei şi Culturii cele 28 de camere ale imobilului (căminului) său din Ierusalim (fără clădirea bisericii şi cele două camere din curtea căminului) pe o perioadă de 39 de luni, începând de la 1 ianuarie 1961 şi până la 31 martie 1964, cu o chirie de 13.977 lire israeliene, plătite o singură dată, cu anticipaţie, pentru toată perioada închirierii. În afară de chirie, guvernul se obliga să plătească Patriarhiei despăgubiri pentru rechiziţionarea imobilului şi deţinerea lui până la 1 ianuarie 1961 şi pentru transformările făcute imobilului închiriat, în total suma de 17.500 lire israeliene. Totodată, guvernul renunţa la toate cheltuielile făcute cu restaurarea imobilului şi cu îmbunătăţirile aduse pentru adaptarea acestuia la nevoile sale. Contractul avea anexată o descriere amănunţită a imobilului închiriat5.
Printr-o convenţie, parte a contractului mai sus menţionat, s-a stabilit că Patriarhia Română poate prelua biserica, din corpul imobilului închiriat, pentru a începe restaurarea acesteia înainte de încheierea termenului de închiriere6.
Biserica a fost preluată de arhimandritul Lucian Florea7, la 28 august 1963, care şi-a început misiunea prin încheierea unui protocol cu reprezentanţii autorităţilor israeliene. Protocolul constata starea acesteia: „În biserică nu este nici un fel de mobilă, nu este instalaţie electrică, nu se vede nici o instalaţie de apă, ferestrele sunt sparte, pereţii sunt goi, din catapeteasma, care se află între altar şi biserică, există doar scheletul; în turnul bisericii se văd două fisuri din exterior acoperite cu o scândură; nu există uşă la intrarea în biserică; nu există clopotniţa bisericii; pe pereţi se văd urme lăsate de gloanţe“ 8.
Referitor la camerele în care urma să locuiască, arhimandritul Lucian Florea trimite raportul cu nr. 12, din 29 septembrie 1963, către Patriarhul Justinian, în care îl informează că după multe stăruinţe a izbutit să obţină cele două camere de locuit din curtea căminului, numai că starea lor este cu totul deplorabilă şi au nevoie de reparaţii9. Iar în ceea ce priveşte biserica, precizează că a trebuit să înlăture zidul de la uşă şi să facă un zid despărţitor de birourile ministerului în holul mare, rezultând un coridor de trecere, accesul fiindu-i permis, însă, numai în orele de program ale ministerului. Apoi a dat noi amănunte cu privire la starea bisericii, care este deplorabilă, în interior fiind cu moloz, gunoi, pietre şi sticle sparte. Sunt scoase instalaţia electrică, caloriferele, uşa, prestolul, icoanele catapetesmei, iar catapeteasma descompletată, luându-i-se colonetele, crucea şi moleniile, o parte a frizei, uşile împărăteşti şi diaconeşti şi alte componente. A mai arătat că pentru readucerea bisericii în stare de funcţionare trebuie făcute următoarele lucrări: repararea cupolei, a geamurilor din cupolă şi a celor din Altar, prestolul, recondiţionarea catapetesmei, refacerea instalaţiei electrice şi a celei de apă, confecţionarea mobilierului (strănile cântăreţilor, jilţul arhieresc, scaunele pentru credincioşi), a uşii de la intrare, refacerea clopotniţei şi pictarea bisericii. Pe lângă diverse amenajări în curtea bisericii, mai trebuia reparat zidul împrejmuitor, dărâmat în unele locuri, şi poarta de intrare10. În vederea înlăturării acestor stricăciuni, arhimandritul Lucian Florea a trimis la Patriarhie două devize, însumând 75.000 de lire israeliene.
Cu adresa Cancelariei Sfântului Sinod nr. 12987, din 14 februarie 1964, s-a intervenit la Departamentul Cultelor ca, prin Ministerul de Externe, să se ceară despăgubiri de la statul israelian pentru repararea bisericii11. Totodată, i s-a comunicat arhimandritului Lucian Florea că „întrucât din actele pe care le avem rezultă că în anul 1939 au fost expediate la Ierusalim, cu vaporul, 19 lăzi conţinând catapeteasma sculptată la Mănăstirea Căldăruşani de ieromonahul Ieronim Balitoni şi toate icoanele de la catapeteasmă executate de pictorul D. Belizarie, urmează să faceţi cercetările de rigoare pentru a afla unde au ajuns acele icoane şi să depuneţi eforturile necesare pentru redobândirea lor. În acest scop, o întrevedere cu dl Baramki ar fi absolut necesară, întrucât acesta trebuie să ştie de locul unde se găsesc aceste icoane, ca şi celelalte obiecte ale bisericii, în prezent dispărute“ 12. (va urma)
Note:
1 ‑Arhiva Administraţiei Patriarhale, f. 440.
2 ‑Procura nr. 834/1963 pentru Iordania nu a putut fi legalizată, România neavând relaţii diplomatice cu acest stat. Cf. Arhiva Administraţiei Patriarhale, Dosar 184 bis a/1963, f. 409.
3 ‑Ibidem, ff. 410-411.
4 Ibidem, Dosar 184 bis b/1963, f. 1.
5 Ibidem, ff. 2-3, 4-15.
6 Ibidem, ff. 38, 39.
7 ‑La 8 mai 1963, la propunerea Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a acordat ieromonahului Lucian Florea rangul de arhimandrit. Acordarea rangului de arhimandrit i-a fost comunicată cu adresa Cancelariei Sf. Sinod nr. 5205, din 18 mai 1963. Cf. Arhiva Administraţiei Patriarhale, Dosar 184/1963, f. 14.
8 Ibidem, Dosar 184 bis b/1963, f. 28.
9 Ibidem, Dosar 184 bis a/1963, f. 90.
10 Ibidem, ff. 197-203.
11 ‑Ibidem, Dosar 184 bis b/1963, f. 89. Potrivit Convenţiei nr. 83, din 28 ianuarie 1963, statul Israel a plătit Patriarhiei Române suma de 17.500 de lire israeliene în contul chiriei datorate până la acea dată pentru folosirea încăperilor căminului din Ierusalim. În urma tratativelor dintre părţi, la 5 mai 1969, autorităţile israeliene au mai acordat suma de 50.000 de lire israeliene drept despăgubire de război pentru avariile produse la biserică şi clopotniţă (turla principală) în timpul ostilităţilor israelo-palestiniene din anul 1948. Această sumă a fost primită în două rate, de câte 25.000 de lire israeliene, în cursul anului 1969. Ibidem, Dosar 384/1969, ff. 49, 74.
12 ‑Ibidem, Dosar 184/1963, f. 27. Într-o scrisoare către Patriarhul Justinian, din 21 septembrie 1964, arhimandritul Victorin Ursache, aflat acum în America, la biserica ortodoxă română Sfântul Nicolae din Worcester, Mass. 14 Hammond Street, spunea că în 1948, când au părăsit Palestina, autorităţile engleze au predat o parte din mobilierul ridicat de la cămin şi „neputând întreba atunci Patriarhia Română ce să facă cu acest mobilier, l-am depozitat în două camere la căminul rusesc Alexandru Nevski din cetatea veche a Ierusalimului“. Ibidem, Dosar 264/1964, f. 68. George Hanna Baramki, fratele lui Andoni Baramki, constructorul căminului, comerciant, căsătorit cu o româncă, care venise la Bucureşti cu soţia să-şi viziteze rudele, a afirmat că în timpul războiului arabo-israelian mobilierul căminului a fost evacuat şi împrăştiat pe la diferite mănăstiri şi particulari din Iordania şi, de s-ar putea aduna, s-ar mobila cel puţin cinci camere la cămin. Ibidem, Dosar 264/1964, f. 120. În raportul nr. 45 din 10 august 1964, arhimandritul Lucian Florea a transmis că, deşi a făcut cercetări, după atâta timp şi atâtea evenimente, e foarte greu de identificat în posesia cui au intrat obiectele de inventar ale căminului, ca şi întregul inventar al fostului Consulat român din Ierusalim, depozitat în clădirea căminului, la închiderea acestuia. Ibidem, Dosar 264/1964, f. 41.