Arhiepiscopul Lucian Florea şi stăruinţa sa pentru Aşezămintele Româneşti din Ţara Sfântă

La 30 august 2014 s-au împlinit zece ani de când a trecut la cele veşnice Ar­hi­e­pis­copul Lucian Florea. Înainte de a fi Episcop-vicar misionar pen­tru românii stabiliţi în Eu­ro­pa şi apoi Episcop-vicar al Ar­hi­e­piscopiei Sibiului sau Arhi­e­pis­cop al Tomisului, Lucian Florea a slujit vreme de un deceniu Aşe­zămintele Româneşti din Ţara Sfântă. Întâmpinase vremuri grele, clădirea Repre­zen­tanţei Patriarhiei Române din Ieru­sa­lim era încă rechi­zi­ţi­o­na­tă, în urma hotărârii Gu­ver­nului britanic din anul 1939.

La intervenţia Patriarhului Justinian Marina, clădirea a fost retrocedată la câteva luni după venirea în Ierusalim a ieromo­nahului Lucian Florea. A lo­cuit o vreme stingher în două încăperi neprimitoare, fără să poată avea întâlniri cu Patriarhul Ieru­sa­li­mu­lui, care se afla într-o altă zo­nă, de care îi despărţeau graniţe pe care nu le putea trece.

În răbdare şi ascultare faţă de Patriarhul României Justinian Marina, Lucian Florea, devenit între timp arhimandrit, a mun­cit cu mult zel pentru restaura­rea Aşezământului Românesc din Ierusalim.

În perioada amintită, Schitul românesc de la Iordan, ctitorit în 1935, a trecut prin mari înc­er­cări, fiind închis în 1970. Ar­hi­man­dritul Lucian Florea a avut misiunea de a supraveghea activitatea monahilor români şi în zona Iordanului.

Toate aceste aspecte ale lucrării arhimandritului Lucian Florea la Ierusalim şi Iordan îl aşază printre ctitorii Aşeză­min­telor Româneşti din Ţara Sfântă. I-am pus, cu evlavie, numele printre ctitorii acestor sfinte locaşuri şi îl pomenim la slujbele rânduite.

În semn de cinstire pentru lucrarea sa de la Ierusalim şi Iordan vom prezenta în câteva cuvinte misiunea sa  în perioada 1963-1974, într-o vreme foarte grea din punct de vedere politic, cât şi din punctul de vedere al organizării administrative.

***

Patriarhul Justinian, prin decizia nr. 2 din 25 ianuarie 1963, a numit pe ieromonahul Lucian (Simion) Florea, începând cu 1 februarie 1963, în funcţia de „Su­perior al Aşezămintelor Ro­mâ­neşti de la Ierusalim şi Iordan şi Reprezentant al Patriarhiei Ro­mâne la Locurile Sfinte“ 1. Numi­rea a fost recunoscută de De­par­ta­mentul Cultelor cu decizia nr. 2828, din 26 februarie 1963.

Ieromonahul Lucian Florea a plecat la Ierusalim în 4 martie 1963 şi a ajuns la 5 martie 1963, când şi-a luat postul în primire. La plecare i s-a dat procura nr. 874/1963, semnată de Pa­tri­ar­hul Justinian şi legalizată de Legaţia Israelului la Bucureşti, pentru a se putea legitima în faţa autorităţilor israeliene2, pre­cum şi scrisoarea Patri­arhului Justinian nr. 2223, din 4 martie 1963, către Patriarhul Benedict (1957-1980), în care se spune: „Pentru trebuinţele du­hov­niceşti ale vieţuitorilor orto­docşi români din acele locuri, că­lu­gări şi călugăriţe, Biserica Or­to­doxă Română a avut un preot trimis din ţară. Războiul şi timpurile care au urmat după el ne-au pus în situaţia de a nu mai putea sa­tisface aceste cerinţe. În prezent, situaţia unora dintre aceste bu­nuri fiind reglementa­tă, aducem la cunoştinţa Prea­fericirii Voas­tre că am numit, cu începere de la 1 martie 1963, pe Prea­cu­v­i­o­sul ieromonah Lucian Florea în postul de superior al capelei ortodoxe române din Ierusalim şi ad­mi­nistrator al bunurilor Pa­tri­arhiei Române din acele locuri. În calitatea pe care o are, Prea­cuvioşia Sa a primit din partea noastră şi în­săr­cinarea de a Ne reprezenta pe lângă Prea­fe­ri­ci­rea Voastră în toate problemele privind legă­tu­rile dintre cele două Biserici surori“ 3.

La 26 martie 1963, Depar­ta­mentul Cultelor, cu adresa nr. 476, a trimis la Cancelaria Sfân­tului Sinod Contractul nr. 83, încheiat la Ierusalim, la 28 ia­nua­rie 1963, cu privire la imobilul Patriarhiei Române de la Ierusalim, primit de la Legaţia română din Tel Aviv4.

Prin acest contract, încheiat în­tre Comisia Centrală a Închi­rie­rilor din Ministerul de Fi­nan­ţe din Ierusalim şi Legaţia ro­mâ­nă ­din Tel Aviv (pe baza procurii no­tariale din 11 iunie 1962), Patriarhia Română închiria Ministerului Educaţiei şi Cul­tu­rii cele 28 de camere ale imobilului (căminului) său din Ierusa­lim (fără clădirea bisericii şi cele două camere din curtea căminului) pe o perioadă de 39 de luni, în­ce­pând de la 1 ianuarie 1961 şi până la 31 martie 1964, cu o chirie de 13.977 lire israeliene, plătite o singură dată, cu antici­pa­ţie, pentru toată perioada în­chi­rierii. În afară de chirie, gu­ver­nul se obliga să plătească Pa­tri­arhiei despăgubiri pentru rechiziţionarea imobilului şi deţinerea lui până la 1 ianuarie 1961 şi pentru transformările fă­cute imobilului închiriat, în total suma de 17.500 lire israeliene. Totodată, guvernul renunţa la toate cheltuielile făcute cu res­ta­u­rarea imobilului şi cu îm­bu­nă­tă­ţirile aduse pentru adaptarea acestuia la nevoile sale. Con­trac­tul avea anexată o descriere amă­nunţită a imobilului în­ch­i­riat5.

Printr-o convenţie, parte a contractului mai sus menţionat, s-a stabilit că Patriarhia Ro­mâ­nă poate prelua biserica, din corpul imobilului închiriat, pentru a începe restaurarea acesteia îna­inte de încheierea termenului de închiriere6.

Biserica a fost preluată de arhimandritul Lucian Florea7, la 28 august 1963, care şi-a început misiunea prin în­che­ie­rea unui protocol cu reprezen­tan­ţii autorităţilor israeliene. Protocolul constata starea acesteia: „În bi­serică nu este nici un fel de mobilă, nu este instalaţie electrică, nu se vede nici o insta­la­ţie de apă, ferestrele sunt spar­te, pereţii sunt goi, din catape­teas­ma, care se află între altar şi biserică, există doar scheletul; în turnul bisericii se văd două fisuri din exterior acoperite cu o scândură; nu există uşă la intrarea în biserică; nu există clopotniţa bisericii; pe pereţi se văd urme lăsate de gloanţe“ 8.

Referitor la camerele în care urma să locuiască, arhi­man­dri­tul Lucian Florea trimite raportul cu nr. 12, din 29 septembrie 1963, către Patriarhul Jus­ti­ni­an, în care îl informează că du­pă multe stăruinţe a izbutit să obţină cele două camere de locuit din curtea căminului, numai că sta­rea lor este cu totul deplo­ra­bilă şi au nevoie de reparaţii9. Iar în ceea ce priveşte biserica, pre­cizează că a trebuit să înlă­tu­re zidul de la uşă şi să facă un zid despărţitor de birourile mi­nis­terului în holul mare, rezul­tând un coridor de trecere, accesul fiindu-i permis, însă, numai în orele de program ale mi­nis­te­rului. Apoi a dat noi amănunte cu privire la starea bisericii, care este deplorabilă, în interior fiind cu moloz, gunoi, pietre şi sticle sparte. Sunt scoase instalaţia electrică, caloriferele, uşa, pres­tolul, icoanele catapetesmei, iar catapeteasma descompletată, lu­ân­du-i-se colonetele, crucea şi moleniile, o parte a frizei, uşile împărăteşti şi diaconeşti şi alte componente. A mai arătat că pentru readucerea bisericii în stare de funcţionare trebuie fă­cu­te următoarele lucrări: repa­ra­rea cupolei, a geamurilor din cupolă şi a celor din Altar, pres­to­lul, recondiţionarea catapetesmei, refacerea instalaţiei electrice şi a celei de apă, con­fec­ţi­o­na­rea mobilierului (strănile cân­tă­reţilor, jilţul arhieresc, sca­u­nele pentru credincioşi), a uşii de la intrare, refacerea clopotniţei şi pictarea bisericii. Pe lângă diverse amenajări în curtea biser­i­cii, mai trebuia reparat zidul îm­prejmuitor, dărâmat în unele locuri, şi poarta de intrare10. În vederea înlăturării acestor stri­că­ciuni, arhimandritul Lucian Flo­rea a trimis la Patriarhie două devize, însumând 75.000 de lire israeliene.

Cu adresa Cancelariei Sfân­tu­lui Sinod nr. 12987, din 14 fe­bruarie 1964, s-a intervenit la De­par­tamentul Cultelor ca, prin Ministerul de Externe, să se ceară despăgubiri de la statul israelian pentru repararea bise­ri­cii11. Totodată, i s-a comunicat arhimandritului Lucian Florea că „întrucât din actele pe care le avem rezultă că în anul 1939 au fost expediate la Ierusalim, cu vaporul, 19 lăzi conţinând cata­pe­teasma sculptată la Mă­năs­ti­rea Căldăruşani de ieromonahul Ieronim Balitoni şi toate icoanele de la catapeteasmă executate de pictorul D. Belizarie, urmează să faceţi cercetările de rigoare pentru a afla unde au ajuns acele icoane şi să depuneţi eforturile necesare pentru redobândirea lor. În acest scop, o întrevedere cu dl Baramki ar fi ab­solut necesară, întrucât acesta trebuie să ştie de locul unde se găsesc aces­te icoane, ca şi celelalte obiecte ale bisericii, în prezent dis­pă­ru­te“ 12. (va urma)

Note:

1 ‑Arhiva Administraţiei Patriarhale, f. 440.

2 ‑Procura nr. 834/1963 pentru Iordania nu a putut fi legalizată, România neavând relaţii diplomatice cu acest stat. Cf. Arhiva Administraţiei Patriarhale, Dosar 184 bis a/1963, f. 409.

3 ‑Ibidem, ff. 410-411.

4 Ibidem, Dosar 184 bis b/1963, f. 1.

5 Ibidem, ff. 2-3, 4-15.

6 Ibidem, ff. 38, 39.

7 ‑La 8 mai 1963, la propunerea Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a acordat ieromonahului Lucian Florea rangul de arhimandrit. Acordarea rangului de arhimandrit i-a fost comunicată cu adresa Cancelariei Sf. Sinod nr. 5205, din 18 mai 1963. Cf. Arhiva Administraţiei Patriarhale, Dosar 184/1963, f. 14.

8 Ibidem, Dosar 184 bis b/1963, f. 28.

9 Ibidem, Dosar 184 bis a/1963, f. 90.

10 Ibidem, ff. 197-203.

11 ‑Ibidem, Dosar 184 bis b/1963, f. 89. Potrivit Convenţiei nr. 83, din 28 ianuarie 1963, statul Israel a plătit Patriarhiei Române suma de 17.500 de lire israeliene în contul chiriei dato­ra­te până la acea dată pentru folosirea în­căperilor căminului din Ierusalim. În urma tratativelor dintre părţi, la 5 mai 1969, autorităţile isra­e­li­ene au mai acordat suma de 50.000 de lire isra­e­li­ene drept despăgubire de război pentru avariile produse la biserică şi clopotniţă (turla principală) în timpul ostilităţilor israelo-palestiniene din anul 1948. Această sumă a fost pri­mi­tă în două rate, de câte 25.000 de lire is­ra­eliene, în cursul anului 1969. Ibidem, Dosar 384/1969, ff. 49, 74.

12 ‑Ibidem, Dosar 184/1963, f. 27. Într-o scrisoare către Patriarhul Jus­ti­nian, din 21 septembrie 1964, arhimandritul Victorin Ursache, aflat acum în America, la biserica ortodoxă română Sfântul Nicolae din Wor­ces­ter, Mass. 14 Hammond Street, spu­nea că în 1948, când au părăsit Pa­les­tina, autorităţile engleze au predat o parte din mobilierul ridicat de la că­min şi „neputând întreba atunci Pa­tri­ar­hia Română ce să facă cu acest mobilier, l-am depozitat în două camere la căminul rusesc Alexandru Nevski din cetatea veche a Ierusalimului“. Ibidem, Dosar 264/1964, f. 68. George Hanna Baramki, fratele lui Andoni Baramki, constructorul căminului, co­mer­ciant, căsătorit cu o româncă, ca­re ve­nise la  Bucureşti cu soţia să-şi vi­zi­teze rudele, a afirmat că în timpul răz­bo­iului arabo-israelian mobilierul că­mi­nului a fost evacuat şi împrăştiat pe la diferite mănăstiri şi particulari din Iordania şi, de s-ar putea aduna, s-ar mobila cel puţin cinci camere la cămin. Ibidem, Dosar 264/1964, f. 120. În raportul nr. 45 din 10 august 1964, arhimandritul Lucian Florea a transmis că, deşi a făcut cercetări, după atâta timp şi atâtea evenimente, e foarte greu de identificat în posesia cui au intrat obiectele de inventar ale căminului, ca şi întregul inventar al fostului Con­sulat român din Ierusalim, depo­zitat în clădirea căminului, la în­chi­derea acestuia. Ibidem, Dosar 264/1964, f. 41.