Arhiereul cărturar înconjurat de hrisoave şi cronici mănăstireşti

În anul 1835, aproape de târgul Botoşanilor, venea pe lume, într-o familie a unui smerit preot de ţară Ioan şi a preotesei Catinca, un copil care a primit numele bunului arhipăstor din Mira Lichiei, Nicolae. Familia preotului Creţu era cunoscută nu doar în localitatea Costeşti, ci în întreaga zonă de dealuri molcome şi pământuri roditoare.

În atmosfera satului botoşănean de altădată, Nicolae Creţu, devenit mai târziu episcopul Narcis Creţulescu (n. 1835, †1913), a fost educat în lumina învăţăturilor Sfintei Scripturi şi a deprins ştiinţa de carte prin stăruinţa părintelui său şi a dascălilor de la strana bisericii care erau de fapt singurii învăţători ai zonei. A învăţat în particular bucoavna, ceaslovul, scrisul, socotitul, oferind în schimb profesorilor săi roade ale pământului întrucât bani nu se prea găseau. A continuat să studieze în Botoşani având ajutorul unor rudenii. Datele despre copilăria sa nu sunt prea cunoscute, dar ştim că în vremea studiilor seminariale era menţionat ca orfan. În acele vremuri grele, când oamenii munceau din răsputeri pentru cele necesare traiului, foarte puţini tineri urmau universităţi sau înalte academii care abia începuseră a funcţiona în câteva oraşe din cele două principate încă neunite. Printre colegiile de elită ale vremii se numărau seminarele şi şcolile de cântăreţi bisericeşti unde se ajungea destul de greu şi cu eforturi susţinute din partea familiilor. Într-o astfel de situaţie, Nicolae Creţu a căutat lumina cărţii mai întâi la Mănăstirea Gorovei, care constituia în veacul al XIX-lea un centru de cultură, unde monahii erau buni profesori şi îndrumători întru ale psaltichiei, liturgicii şi istoriei. De la Mănăstirea Gorovei paşii tânărului Nicoale Creţu au dus spre vestita Mănăstire Neamţ unde a fost primit de cunoscutul stareţ Neonil Buzilă, care a intuit calităţile ce avea să le cultive mai târziu în viaţa sa prin darul lui Dumnezeu.

Pe lângă Mănăstirea Neamţ funcţiona un seminar (inferior) care avea printre elevi cu precădere fraţi de mănăstire ori monahi. Între aceştia s-au numărat şi Nicolae Creţu împreună cu alţi călugări silitori care mai târziu au devenit ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.

Datorită sârguinţelor sale şi bunei purtări a fost călugărit în anul 1859, în prima sâmbătă a Postului Mare, de către stareţul Gherasim Miron, primind numele Narcis după cel al arhimandritului Narcis, apreciat duhovnic al mănăstirii despre care episcopul de mai târziu avea să scrie pagini de adâncă recunoştinţă. Împreună cu Nicolae Creţu a fost călugărit în sâmbăta Sfântului Teodor şi viitorul mitropolit primat Conon Arămescu Donici, apreciat şi el de Consiliul duhovnicesc al Mănăstirii Neamţ, alături de alţi trei fraţi sârguincioşi. A continuat cursurile la Seminarul „Veniamin Costache“ din Iaşi şi apoi i-a audiat pentru scurt timp pe marii profesori ai Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.

Activitatea ieromonahului şi apoi protosinghelului Narcis Creţulescu a fost remarcată de ierarhii Moldovei care i-au oferit ascultarea de egumen al Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi şi de rector (director) la Seminarul din Huşi. Cu puţin înainte de recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885), arhimandritul Narcis Creţu a fost hirotonit arhiereu al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei cu titlul Botoşăneanul, rămânând în continuare şi rector al Seminarului din Huşi. În perioada în care a activat ca membru al Sfântului Sinod, până în 1886 când a demisionat, s-a ocupat în mod deosebit de situaţia şcolilor de teologie împreună cu alţi arhierei, foşti rectori de seminar.

După cinci ani de activitate ca arhiereu-vicar, şi-a înaintat demisia, invocând motive de sănătate, şi a cerut retragerea la Mănăstirea Neamţ, locuind în casa unchiului său, într-o livadă liniştită, la aproximativ 300 de metri depărtare de zidurile bătrânei lavre. În această locuinţă modestă, arhiereul Narcis Creţulescu a scris multe tomuri, în special istoria mănăstirilor Neamţu, Secu, Râşca, Gorovei ş.a.

A călătorit în toate aşezările monahale din jurul Mănăstirii Neamţ şi a adunat inscripţii, istorii vechi şi mărturii aproape pierdute, scriindu-le pe toate în mii de pagini înmănunchiate în mai multe volume pe care le-a închinat mănăstirii mănăstirilor. A înfruntat opoziţia unor egumeni care încercau să-i îngrădească accesul la documentele mănăstirilor şi schiturilor, a încercat să salveze arhivele depozitate în spaţii insalubre şi a publicat în diferite ziare şi reviste, mai ales în Arhiva din Iaşi, articole care vorbeau despre istoria mănăstirilor nemţene.

Către sfârşitul vieţii, în anii 1902-1909, arhiereul Narcis Creţulescu a fost stareţ al Mănăstirii Neamţ, locul de metanie, în care a vieţuit ca simplu arhiereu pensionat timp de 16 ani (1896-1902).

Preocupările sale au fost mai ales de ordin cultural, continuând să tipărească şi să cerceteze documentele istorice, să ceară monahilor brodarea veşmintelor, a epitafurilor şi a mitrelor, ori să confecţioneze orfevrărie de înaltă clasă. În anul 1905 a primit o delegaţie a Bisericii din Ucraina (Poltava) şi a organizat o adevărată sărbătoare pentru Cuviosul Paisie de la Neamţ, cu mult timp înainte de canonizarea sa oficială.

Arhiereul Narcis Creţulescu a deschis o anumită tradiţie la Neamţu, aceea a stareţilor-arhierei cum au fost mai apoi episcopii Nicodim Munteanu, Valerie Moglan, Eugeniu Laiu şi Galaction Cordun. În aceeaşi perioadă a manifestat o grijă deosebită faţă de copiii ţăranilor din satele învecinate mănăstirii, înfiinţând împreună cu prietenul său, arhimandritul Chiriac Nicolau, o şcoală generală la Vânătorii Neamţului. Arhiereul Narcis Creţulescu lucra la lumina lămpii până târziu, după miezul nopţii; a trăit modest - călugăr de vocaţie, şi a rămas până la sfârşitul vieţii credincios chemării din tinereţe şi trăirilor profunde ale unui ţăran în cea mai frumoasă accepţiune a termenului.

Numeroşi ierarhi şi personalităţi ale vieţii culturale româneşti care au poposit la începutul veacului al XX-lea în vatra Mănăstirii Neamţ l-au evocat în cele mai frumoase cuvinte pe arhiereul stareţ Narcis Creţulescu.

Mihail Sadoveanu, care devenise un pelerin în zonă, scria în presa vremii: „Era cu desăvârşire cufundat în hrisoavele şi însemnările vechilor mănăstiri... Nu era stăpân la Neamţu. Părea mai degrabă un vechi schivnic îngăduit acolo, într-o odaie a stăreţiei, cu hrisoavele şi cronicile lui...“

Ajuns la o vârstă înaintată, nu se mai putea ocupa prea mult de treburile gospodăreşti.

Purta ochelari cu dioptrii mari şi din pricina bătrâneţii era încovoiat de spate. La 6 septembrie 1909 şi-a înaintat demisia din ascultarea de stareţ şi s-a stabilit într-o căsuţă din Târgu Neamţ, unde , măcinat de boli şi singurătate, a mai trăit până la 1 martie 1913. A fost îngropat la Mănăstirea Neamţ datorită intervenţiilor repetate ale fratelui său de călugărie, mitropolitul Conon Arămescu Donici.

Arhiereul Narcis Creţulescu a rămas în memoria călugărilor nemţeni şi în conştiinţa mănăstirii de metanie ca un mare cronicar. A salvat nenumărate documente vechi, a transcris cu răbdare neirosită sute de pagini de inscripţii şi însemnări de pe icoane, cărţi, obiecte de cult. A descifrat nume uitate în pomelnice vechi şi în manuscrise acoperite de colb gros pe rafturi de bibliotecă. O parte din scrierile lui a ajuns la Biblioteca Academiei Române, câteva au fost publicate, iar altele, din nefericire, s-au pierdut.

Ori de câte ori se va scrie o istorie a Mănăstirii Neamţ, fiecare autor va fi nevoit să-l citeze pe episcopul Narcis Creţulescu, datorită căruia a fost salvat un tezaur impresionant care înseamnă multe veacuri la rând adunate în trăire sfântă, de la anul 1200 până la începutul veacului al XX-lea.

Episcopul Narcis Creţulescu a rămas un nume luminos în Pomelnicul de aur al Mănăstirii Neamţ, o personalitate marcantă a istoriografiei ecleziale şi o icoană smerită a sfintei Ortodoxii.

Căsuţa lui din livada mănăstirii a rămas încă în picioare, în ciuda celor 100 de ani care au trecut de la moartea lui. În pridvorul ei din care se zăresc munţii, pădurea şi râul Nemţişorului se poate asculta în liniştea înserărilor trecerea timpului şi glasul clopotului care ne cheamă la înnoirea vieţii şi a trăirilor noastre. Până de curând un monah încovoiat de ani locuia în modesta căsuţă care ascunde tainele smeritului episcop.

Recunoaşterea calităţilor sale este o datorie a Bisericii, care trebuie să-şi cinstească marii ierarhi şi în a cărei galerie de suflet se înscrie şi vlădica Narcis Creţulescu de la Mănăstirea Neamţ.