Arhimandritul Melchisedec Dumitriu şi genul epistolar

Am creionat viaţa şi chipul fos­tului sta­reţ al Neam­ţului, ar­hi­mandritul Mi­tro­for Mel­chi­sedec Dumitriu, în cuvintele şi da­tele aflate cu ani în urmă între arhivele Mă­năs­tirii Neamţ.

Semnalele primite mi-au arătat că informaţiile nu sunt complete. Lucru ce poate fi a­de­vărat! Trebuia amintită legă­tura de suflet a arhimandritului Melchisedec cu Episcopul şi Mi­tropolitul Visarion Puiu, căruia i-a fost ucenic şi colaborator apro­piat. A activat o vreme şi în Eparhia Dunării de Jos, ca şi în zona Râmnicului Vâlcii, precum şi la Bucureşti, ca profesor şi spiritual de seminar.

Un preot din ţinutul Neam­ţului îmi amintea că arhimandritul Melchisedec Dumitriu era delegat să sfinţească (resfin­ţească) biserici şi mănăstiri din zonă, cum ar fi, spre exemplu, biserica satului Brusturi, ori să participe la hramuri şi evenimente bisericeşti. Prezenţa lui la sărbătorile mănăstirilor era primită cu bucurie. Avea voce bună şi spunea cuvinte frumoase. Se pare că era un monah care se bucura de preţuirea u­nora din cin.

Arhimandritul Melchisedec Dumitriu era preocupat şi de stilul epistolar, dacă se poate spune aşa. Mărturie sunt episto­lele adresate protosin­ghelului Nico­dim Ioniţă (1905-1942), figu­ră monahală luminoasă a perioadei interbelice, o speranţă de atunci a Bisericii, prieten devotat al Arhie­piscopului Antim Nica şi al arhimandritului Paulin Lecca, mort pe front şi în­gro­pat ca un erou la Pavlograd.

Aceste epistole vorbesc despre preocupările monahilor din perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Înfă­ţişează, măcar în parte, tabloul unei lumi care a apus.

SFÂNTA MĂNĂSTIRE NEAM­ŢU, JUDEŢUL NEAMŢ

18 august 1937

IUBITE PĂRINTE NICODIME,

Încep, nu ştiu cum voi isprăvi şi mai ales când voi isprăvi. Nu-s ocupat, ci ţinut aşa sub presiune şi întrerupt la fiecare clipă. Aşa-i postul, locul, aşa-s împrejurările.

Am primit o carte poştală de la Ghiuş. Îmi spune că nu i-aş fi răspuns la o scrisoare. Se prea poate. Dacă rămâne, apoi nu mai am chip să reiau ceva întârziat şi aşa rămâne nefăcut. Scrie că va veni. Îl aştept...

Fiind pe aici domnul Tomescu, l-am chemat şi i-am citit scrisoarea ca să ştie că eşti zbu­ciumat. Desigur că mi-a schimbat şi mie părerile, dar îţi scriu vorbele lui: La Argeş era şi mai mare pericol chiar pentru mân­tuire. Iar aici îmi spune ­să-ţi recomand: răbdare, răb­da­re şi iar răbdare, stră­duinţă de a cuprinde pe toate cele cerute şi a nu pierde din vedere pe cele ce tre­buiesc făcute în interesul bi­nelui, frumosului, progresului şi mulţămirii şefului, adecă să fii un supra Tomescu, să-ţi pară că eşti mitropolit şi că grija sfinţiei tale să cuprindă şi să întreacă grija mitropolitului şi din punct duhovnicesc, şi din punct de vedere administrativ, gospo­dă­resc etc. şi cu atâta deli­ca­teţă ca în adevăr calea cer­ce­tă­rii mitropolitului să fie totdeauna plină de surpriză, să se cu­noască efectul fără să-i dai pri­lejul a se împiedeca de sfinţia ta.

Eu aveam de gând să-mi încep scrisoarea amintindu-ţi cele ce ţi-am zis când te-am că­lu­gărit: Cine va vrea să-şi mântuiască sufletul, pierde-l-va pe el, iar cine şi-l va pierde pentru Mine şi Evanghelie, îl va afla pe el. Şi cum aşa de frumos explici ascultarea, apoi aceasta poate să meargă chiar până acolo, întru a nu te mai cunoaşte, decât că eşti un instrument docil în mâna unui maistru şi ca un obiect mort te laşi uzat chiar până la distrugere, cu credinţa că aşa a rânduit Dumnezeu, căruia să-I mulţumeşti sincer. Iar tăierea voii chiar de Dum­nezeu este un lucru minunat, experimentat de mine şi despre care mi se pare că adesea ţi-am vorbit: Untul de lemn al păcătosului să nu ungă capul meu. Îl refuză Domnul, căci el cunoaşte şi cele mai ascunse din lăuntrul nostru: Nu ceea ce credem noi că este bun şi după voia Domnului este primit, ci ceea ce voieşte El întru marea şi tainica Sa înţe­lep­ciune. Să simţim cu duhul aceasta şi să nu ne sbatem îm­potriva voii Sale, să fim bucuroşi de necazuri, în care nu ne va lăsa peste puterile noastre şi pe care poate ni le dă spre lă­mu­rirea noastră, spre cură­ţirea de sgură, spre pre­gă­ti­rea unor altor lucrări mai ma­ri sau mai mici, după cum îi este voia şi plăcerea.

Aceasta nu înseamnă să stăm pe loc, ci dimpotrivă ca cei ce ne simţim săraci şi ame­ninţaţi de foamete duhov­ni­cească, să ne căutăm în tot chi­pul pro­vizii duhovniceşti. Multă trecere cred că are la Dumnezeu toate treburile bu­ne pe care le facem din poruncă, dar conştiincios, deplin şi chiar cu priso­sinţă. Duhul atunci ni-i smerit, odihnit, bucuros la săvârşire fără îngâmfare, chiar fără acea inofensivă mulţămire pe care o îndreptăm către Dumnezeu adesea că ne-a ajutat de am făcut ceva dorit şi născocit de noi. Şi atunci dragul meu când vei muri cu adevărat lumii şi ţie însuţi, atunci vei avea ade­vărata linişte şi vei vedea ce vrea Dumnezeu cu tine. Şi dacă te-ai putut forma aşa, să ai credinţa că eşti pe drumul cel bun. Azi ai tot ce trebuie ca să ocupi şi după pretenţia omenească în slujba bisericii lui Hristos, orice ascultare.

Acum să socoteşti aflarea frăţiei tale la Cernăuţi ca ceva rânduit de sus. Să te sbaţi, uitând de sineţi şi idealurile ce le-ai fi avut vreodată, ca cel înecat în apă, care trudeşte să găsiască mijlocul de a se salva, adecă de a nu-l înghiţi valurile: Postul şi rugăciunea, metaniile şi smerenia le poţi utiliza fără margeni, sunt în afară de lege, cum este şi dragostea, bună­ta­tea, mila şi iertarea. Nu te lăsa înşelat de gândul că trebuie să împlineşti o misi­une, căci aceea una este: mântuirea sufletului, voieşte aceasta şi lasă harul Domnului să împlinească cele de lipsă.

Acum eşti pe margine de prăpastie şi la încercare: ori dai de râpă, ori vei fi salvat şi cu o salvare straşnică.

Deci înainte cu Dumnezeu, când certarea e mai aspră şi nedreaptă să ţi se pară că altuia i se dă, când firea ţi se răsvră­teşte, adu-ţi aminte de jură­min­tele călugăriei şi nădăjduiesc mult că mila Domnului te va întări şi lumina.

Scriu cu multe întreruperi. Prind o idee şi vreau s-o însemn. La jumătatea frazei sunt întrerupt. Când reiau scrisul nu mai ştiu ce am voit să spun şi atunci cârpesc. În esenţă să-ţi recomand mereu răbdare.

Nici eu nu te uit şi-ţi port grija mai mult de cât crezi. De aceea îţi şi scriu cu acea sinceritate şi îndrăzneală, plină de credinţă că primeşti ca un înţelept cele ce-ţi dau, aşa cum cred că sincer îmi ceri sfat.

Ştiu că lângă vlădica Visa­rion este vâltoare, dar din tot se desprinde tot dor de bine. Acest om nu este pentru el, ci pentru instituţie, pentru Dumnezeu pe care îl vrea cât mai în atenţia lumii, cu care se răsboieşte neîn­fri­cat. Această credinţă ce o am mă face să te îndemn şi la mun­că fără să tot stai la întrebare că-i bine, ori nu, şi la răb­dare, căci rezultatul va fi mai mult de cât bun. Este acel bob de grâu ce nu rămâne în sac, ci se seamănă spre a putrezi şi apoi a răsări din noul fir multe grăunţe pentru hrana oamenilor şi a paserilor.

Nu uita că ţi-ai luat jug, cruce, că ai murit nu numai lumii ci şi ţie.

Nu uita că ţi sâa pus înainte tot felul de greutăţi spre ştiinţă şi că va trebui să le suporţi chiar cu mulţămire. Să ajungi să fii mâhnit în ziua pe care vei petrece-o fără amărăciuni reale, tăieri de voie, umilinţi, jigniri, înfrângeri ale voinţii, chiar când ţi se pare că ai voit să faci lucrul Domnu­lui: „Nu-mi trebuie bi­nele tău întinat“…

Nu uita că prin aceste certări simţim nevoia de a ne ruga cu lacrămi şi deci a avea pe Dum­nezeu lângă noi.

O! îmi vei zice, destul. Vorbe se pot spune la infinit. Îţi a­min­tesc de vorbele ce ţi-am spus la călugărie: Întru atâta vei avea pace în suflet şi vei fi pe calea mântuirei, întru cât nu te vei depărta de făgăduinţele ce le-ai făcut în acea zi. Dacă Dum­nezeu din judecata sa nepă­trunsă de mintea noastră, a ho­tărât să ai o călugărie cu sufe­rinţe, eşti dator să rabzi până la sfârşit...

Desigur că multe am mai vorbi de vom fi faţă către faţă. Până atunci întăreşte-te întru Domnul. Acolo nu-i dregătorie, pe care parcă ai căutat-o şi iată Dumnezeu te ciartă, ci-i ascultare. Era o nenorocire de era dregă­torie. Este loc de smerenie. Furia vlădicăi nâo lasă pe mândrie şi nici pe voie să-şi facă de cap. Nu te teme deci că nu ai să te mai recunoşti. Iar de sbughit nu te gândi ca să nu-ţi fie ţie ceva şi mai rău. Primeşte toată suferinţa ca pe o certare dulce a Domnului, căruia pentru toate din inimă datori suntem a-i mulţămi. Tot e bine că ai şi prea puţine mijloace de întă­rire. S-ar putea nici pe acelea să nu le ai şi totuşi ar trebui să rabzi.

Nu osândi pe nimeni. Ce ai vă­zut nu ai văzut clar. Nu pentru asta eşti călugăr cu mantie şi ca­milafcă pe cap. Este o greşală mare. Să propoveduim bi­nele, în­­dreptarea, evlavia, să nu o­sân­­dim. Domnul nimănui nu a spus: păcăto­sule, ci de cei dornici a se pocăi, cu tot interesul s-a apropiat şi le-a tămăduit ra­nele lor. (Va urma)