Arhimandritul Valerie Neculăeasa sau chipul făptuirii binelui (II)

Înainte de anul 1930 părintele Valerie Ne­cu­lăeasa a fost numit stareţ la Mănăstirea Râşca şi apoi la Vorona (1932-1934), iar între anii 1934 şi 1938, a funcţionat ca stareţ al istoricei Mănăstiri Slatina, chino­vie pe care o frecventa încă din copilărie alături de părinţii săi şi unde era de fapt obârşia vo­ca­ţiei sale monahale. Aici a dovedit înţelepciune şi dragoste pentru cele sfinte, povăţuind cu atenţie şi îngăduinţă soborul de că­lu­gări care i-a fost încredinţat, fă­când înnoiri semnificative mă­năs­tirii şi organizând viaţa de obşte. La 12 februarie 1934 a pri­mit hirotesia în duhovnic şi rangul de protosinghel.

În timpul stăreţiei sale la Sla­tina a iniţiat apariţia revistei Iu­biţi Biserica, foaie de zidire su­fle­tească pentru popor care era răspândită în tot ţinutul. La 10 mai 1938, mitropolitul Moldovei Nicodim Munteanu i-a acordat rangul de arhimandrit, în urma aprobării date de către Sfântul Sinod.

Între anii 1938 şi 1942 a slujit ca preot la Catedrala În­co­ro­nă­rii de la Alba Iulia, fiindu-i uce­nic episcopului armatei, dr. Partenie Ciopron.

În anul 1942 s-a transferat la Schitul Predeal, unde a reîn­fiin­ţat vechea mănăstire, adunând obşte şi restaurând Biserica Sfân­tul Nicolae - monument istoric. În anul 1946 îl întâlnim pe arhimandritul Valerie Necu­lă­ea­sa ca preot slujitor la Ca­te­dra­la mitropolitană din Iaşi, unde a fost chemat de marele eclesiarh, arhimandritul Ioanichie Grădinaru, cu metania la Mănăstirea Neamţ, vechi prieten de-al său. A revenit la Slatina pentru ur­mătorii ani (1946-1948 sau 1949).

În perioada 1948 (sau 1949)-1950 a fost preot slujitor la Catedrala patriarhală din Bu­cu­reşti, răspunzând chemării pa­tri­arhului Justinian Marina şi a arhimandritului Ghervasie Cre­ţu, mare eclesiarh, călugăr cu me­tania tot la Mănăstirea Neamţ.

Prin Decizia nr. 9 din 12 iunie 1950, patriarhul Justinian Ma­rina hotăra ca Mănăstirea Predeal să treacă sub conduce­rea şi supravegherea Mă­năs­ti­rii Sinaia, având acelaşi stareţ, iar exarhul sfintelor mănăstiri, protosinghelul Gherasim Bica, era încredinţat cu ducerea la îndeplinire a Deciziei patriar­ha­le. Arhimandritul Valerie a con­dus mănăstirile Sinaia şi Pre­deal (1 iulie 1950 - 1 octombrie 1952), fiind transferat apoi ca duhovnic şi contabil al Coope­ra­ti­vei meşteşugăreşti din Mă­năs­ti­rea Viforâta (1 octombrie 1952 - 1 mai 1953), stareţ la Curtea de Argeş (1953-1955), duhovnic şi preot slujitor la Ciorogârla (1955-1959), Dealu (1961-1966), Ghi­ghiu (1 iulie 1966-1970 sau 1971), după care s-a pensionat.

Arhimandritul Valerie şi sora sa, monahia Neonila, au gustat din paharul amar al umilinţelor. În urma Decretului 410/ 1959 au fost nevoiţi să părăsească mă­năs­tirea şi s-au întors la Lămă­şeni, com. Rădăşeni, unde au locuit la fratele lor, învăţătorul Mihai Neculăeasa. Ar­hi­man­dri­tul Valerie a fost reprimit după un an în slujirea Bisericii, dar so­ra lui, Neonila, a murit în sat. După şapte ani, osemintele ei au fost aduse în cimitirul Mă­năs­ti­rii Agapia, prin osârdia arhi­man­dritului Valerie şi a nepotului său, Dumitru Neculăeasa.

Dintr-o pagină de corespondenţă am aflat că în anii â60 ai veacului trecut, părintele Va­lerie a făcut un pelerinaj la Mun­tele Athos, la invitaţia arhimandritului Dometie Tri­he­nea, superiorul chiliei ro­mâ­neşti Sfân­tul Ipatie din apro­pierea Mă­năstirii Vatopedu. S-a închinat atunci la schiturile şi chiliile româneşti, cercetând mulţi monahi şi sihaştri români din Gră­dina athonită a Maicii Dom­nului. 

Când s-a pensionat, după 1970, arhimandritul Valerie s-a retras în dulcea Moldovă, la Mănăstirea Agapia, unde vie­ţu­i­se sora sa, monahia Neonila. În acest loc a mai trăit câţiva ani în rugăciune şi isihie, după care a trecut la Domnul în ziua de 5 decembrie 1975, fiind înhumat în cimitirul Mănăstirii Agapia. Aprecierile de care s-a bucurat din partea slujitorilor sfintelor al­tare şi a monahilor din multe mănăstiri au făcut ca soborul care l-a prohodit şi l-a condus pe ultimul drum să fie numeros şi recunoscător faţă de misiunea sa în slujirea Bisericii.

Părintele arhimandrit Va­le­rie Neculăeasa a fost un sacerdot smerit, râvnitor faţă de slujbele Bisericii, cu multă dăruire şi atenţie, bun duhovnic şi mo­nah emblematic, având calităţi sufleteşti alese şi numeroase, pentru care a fost iubit şi respectat. Înainte de toate a fost un om al păcii şi al împăcării, ră­mâ­nând în memoria multora pentru cuvintele frumoase şi inima sa bună. A reuşit prin viaţă as­pră şi pilduitoare să realizeze ade­văratul chip al monahului desăvârşit, plin de bunătate şi în­ţelegere faţă de cei care-l înconjurau. A rămas în amin­ti­rea tuturor ca un părinte cu ra­ră mărinimie sufletească şi ma­re disponibilitate pentru ajuto­ra­rea semenilor.

Consemnând mărturia unei monahii care l-a cunoscut, afir­măm şi noi că părintele Valerie a fost omul care pe toate le avea bune.

Călugări şi călugăriţe şi-l amin­tesc ca un părinte care ofe­rea tot ce avea mai de preţ, iar acest lucru era pentru dânsul mo­tiv de mare bucurie; nu mân­ca decât rareori singur, întotdeauna căuta să aibă pe cineva la masă şi adeseori făcea pachete cu hrană şi lucruri de folos pe care le dăruia altora.

Mai mult decât toate era omul păcii, acea pace du­hov­ni­cească pe care o comunica celor din jur; o inimă împăcată cu si­ne însuşi, cu Dumnezeu şi cu oamenii  deopotrivă, din care iz­vo­ra o permanentă bucurie. În ace­laşi timp era un suflet de o profundă delicateţe, blândeţe şi evlavie.

O călugăriţă din Mănăstirea Agapia mărturisea cu toată convingerea că arhimandritul Valerie Neculăeasa a avut viaţă de sfinţenie.

În anul 1974 a făcut un pe­le­rinaj la Ierusalim şi la locurile de închinare din Ţara Sfântă, iar la puţin timp după în­toar­ce­rea în ţară, în toamna aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit.