Arhimandritul Victorin Ursache, apocrisiarh al Patriarhiei Române la Locurile Sfinte (II)

Decizia Ministerului Cultelor nr. 45.554/1947 de comprimare a slujitorilor de la biserica din Ierusalim a fost publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 210 din 12 septembrie 1947. Hotărârea i-a fost comunicată prin adresa nr. 2179 din 28 octombrie 1947 a Am­ba­sa­dei române din Ancara, motivându-se că din considerente de economie bugetară postul de preot la biserica română din Ierusalim a fost scos din bugetul Ministerului Cultelor pe data de 1 septembrie 1947. Nici până la această dată nu i se trimisese salariul din ţară decât numai pe o singură lună (noiembrie 1946), în sumă de 25 lire palestiniene (vezi Arhiva Cabinetului Pa­tri­ar­hal, dosar 2/1948, f. 12). Prin această retragere a salariului, delegatul Patriarhiei Române la Ierusalim a fost lăsat pur şi simplu la voia întâmplării şi obligat într-un fel de a apela pentru exis­tenţă la bunăvoinţa Patri­ar­hiei Ierusalimului. „Ne­ma­i­plă­tin­du-mi-se nici un salariu, - va spune mai târziu într-o scrisoare din 8 septembrie 1955 către patriarhul Justinian Marina -, m-am retras la o mănăstire a Patriarhiei Ierusalimului, unde trăiesc şi eu, ca şi ceilalţi că­lu­gări de pe aici, din ascultarea personală şi mila lui Dum­nezeu.“ A mai spus că, „în vara anului 1948, am fost greu bolnav la un sanatoriu din Liban, de unde am venit la Ierusalim abia în 1949, când Patriarhia Ie­ru­sa­li­mului mi-a încredinţat misiunea de a sluji pentru români la mănăstirea Sfântul Gheorghe a acestei Patriarhii“ (vezi Arhiva Ad­ministraţiei Patriarhale, do­sar 220 bis a/1962, f. 331).

La 15 mai 1948, Anglia a renunţat la mandatul asupra Pa­les­tinei şi s-a proclamat inde­pen­denţa statului Israel, îm­po­tri­va căruia statele arabe au intrat în război. La sfârşitul con­flic­tului, în 13 ianuarie 1949, Ie­ru­salimul a fost separat în două sectoare, israelian şi iordanian, printr-un zid despărţitor ce traversa oraşul de la est în partea vestică. În urma acestor schim­bări, Căminul românesc din Ie­ru­salim a fost eliberat de sub Administraţia Custodiei Pro­pri­e­tăţilor Inamice a fostului guvern englez al Palestinei şi dat în grija arhimandritului Vic­to­rin Ursache, în baza ordinului 299/1950 al Patriarhiei Ie­ru­sa­li­mu­lui. Dar, cu toate stăruinţele fă­cute, arhimandritul Victorin n-a putut prelua clădirea, căci a fost ocupată de armata isra­e­li­a­nă, ca şi alte clădiri din ve­ci­nă­ta­te, aflându-se într-o zonă permanent ameninţată. Pe de altă parte, arhimandritul Victorin lo­cuia în sectorul iordanian, unde se găsea şi Patriarhia Greacă, iar legătura între cele două sectoare nu se putea face.

Ca urmare, arhimandritul Victorin Ursache a comunicat patriarhului Justinian Marina, prin scrisoarea din 14 februarie 1951, că „este absolut necesar să trimiteţi din ţară un călugăr, care, venind prin Haifa direct în statul Israel, să poată locui la Cămin ca să îngrijească de ceea ce a mai rămas acolo. Nouă, ce­lor de aici, ne este imposibil să tre­cem acolo (dincolo), pentru că, la încetarea ostilităţilor din toam­na anului 1948, căminul, gă­sindu-se în partea oraşului ocupată de evrei, a rămas sub stăpânirea statului Israel, iar noi, aflându-ne la Patriarhie, am rămas în statul arab Ior­dania. Nu se poate trece dintr-o parte în alta“ (vezi Arhiva Ca­bine­tului Patriarhal, dosar 1/1951, f. 38).

În 1956, la chemarea epis­copu­lui Andrei Moldovan, a plecat în America, unde a func­ţi­o­nat ca su­perior al Misiunii Ie­ru­sa­lim din Statele Unite şi ca profesor de teologie dogmatică, mo­ra­lă şi pastorală la Seminarul Te­ologic din South Canaan, Pennsylvania. Despre plecarea sa în America, arhimandritul Victorin l-a informat pe patriar­hul Justinian Marina, printr-o scrisoare trimisă la 5 octombrie 1956 din New York, în care spu­ne că „acum mă aflu în America, venit în interes bisericesc şi nădăjduiesc să pot pleca şi la Sfântul Munte“ (unde dorea să facă demult un pelerinaj; cf. Ar­hiva Administraţiei Patri­ar­ha­le, dosar 220 bis a/1962, f. 372).

După decesul episcopului Andrei Moldovan, Congresul bi­se­ricesc al Episcopiei Misionare Or­todoxe Române în America şi Canada, întrunit la 23 aprilie 1966, l-a ales în scaunul vacant de episcop, iar Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 6 iunie 1966, a recunoscut şi aprobat această alegere. Hirotonia întru ar­hi­e­reu a avut loc în ziua de 7 august 1966, iar ceremonia insta­lă­rii, două săptămâni mai târ­ziu, în Catedrala „Sfânta Tre­i­me“ din Detroit-Michigan (vezi Alegerea, hirotonia şi înscă­u­na­rea PS Victorin Ursache, noul epis­cop al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America, în „Biserica Ortodoxă Română“, an LXXXIV (1966), nr. 7-8, pp. 756-776).

Având în vedere activitatea stăruitoare a episcopului Vic­to­rin atât pe plan duhovnicesc-pas­toral, cât şi de reprezentare a Bisericii Ortodoxe Române în ra­porturile ei cu celelalte Bi­se­­rici Ortodoxe şi confesiuni creş­tine de pe continentul american, Sfântul Sinod, la 11 iunie 1973, a ridicat Episcopia Misionară Ortodoxă Română în America şi Canada la rangul de Ar­hi­e­pis­copie, iar pe titularul său, Vic­torin Ursache, la demnitatea de arhiepiscop (vezi Acordarea rangului de arhiepiscop condu­că­to­ru­lui Episcopiei Misionare Orto­do­xe Române în America, în „Bi­se­rica Ortodoxă Română“, an XCI (1973), nr. 7-8, pp. 733-737).

Fiind suferind şi în vârstă de 88 de ani, în luna februarie 2001 părintele arhiepiscop Victorin Ursache s-a retras din activita­tea misionară. A trecut la cele veş­nice în ziua de 16 iulie 2001 şi, potrivit dorinţei sale, a fost în­mormântat în pământul patriei în cimitirul Mănăstirii Putna (vezi pr. Mircea Uţă, Funeraliile Arhiepiscopului Victorin al Arhiepiscopiei Ortodoxe Româ­ne în America şi Canada, în „Biserica Ortodoxă Română“, an CXIX (2001), nr. 7-12, pp. 121-123).

Am participat şi eu la slujba în­mormântării sale în delegaţia Arhiepiscopiei Iaşilor, din care au mai făcut parte arhimandriţii Clement Haralam, Paisie Teo­d­o­res­cu şi Dosoftei Şcheul.

A fost o ceremonie sobră, că­lu­gărească, cu puţini clerici şi cre­dincioşi. Dintre ierarhi au slujit Înaltpreasfinţitul Mi­tro­po­lit Iosif de la Paris, Arhie­pis­copul (de atunci) Bartolomeu al Clujului (mai târziu mitropolit), Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, fostul Episcop de Huşi Ioachim Mareş şi vlădica Gherasim Putneanul (Episcop-vi­car al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor). Arhiepiscopia Or­to­do­xă Română a celor două Ame­rici a fost reprezentată de un cleric.

Într-o vizită pe care am făcut-o în Statele Unite ale Americii, am văzut la Detroit, într-un car­tier modest, casa în care a locuit arhiepiscopul Victorin îm­pre­u­nă cu secretarul eparhiei pe care a condus-o.

L-am întâlnit de câteva ori şi i-am remarcat aşezarea du­hov­ni­cească deosebită, cuminţenia şi smerenia călugărească.

A rămas mereu monahul râv­ni­tor, smerit şi atent cu sine şi cu alţii.