Aristocraţia spiritului

Familia Stino face parte din lumea intelectualilor de mare ţinută întâlniţi odinioară în târgurile ţării, întreţinând în jurul lor o atmosferă academică şi umană care, încetul cu încetul, parcă se pierde.

Veniţi din Franţa şi stabiliţi în Moldova în urmă cu vreo 200 de ani, membrii familiei Stino au devenit luminători ai comunităţii şi s-au identificat în mod uimitor cu trecutul şi prezentul cultural al zonei. Dintre ei, profesorul Aurel George Stino s-a remarcat în mod deosebit la Fălticeni, afirmându-se ca dascăl de vocaţie şi mai ales scriind mii de pagini, parte din ele văzând lumina tiparului în diferite publicaţii ale vremii. Parcurgând câteva din aceste scrieri, m-am bucurat să găsesc date inedite despre mănăstiri şi biserici din ţinutul Fălticenilor, amintind şi slujitori din epocă ori evenimente care riscau să fie uitate. În casa plină de istorie şi amintiri de pe uliţa Boianului, devenită între timp strada Ion Dragoslav, într-o livadă cu pomi roditori, care avea alături şi câţiva brazi seculari, cu flori de bujor şi liliac, printre documente şi cărţi rare, profesorul Aurel George Stino lucra până după miezul nopţii, într-un ritm neobişnuit, decenii la rând, continuând o tradiţie păstrată de demult în ţinutul merelor coapte şi al poamelor. În toată această activitate bogată, profesorul a fost ajutat de soţia lui, profesoara Virginia Stino, născută în 1905, la Târgu Frumos. În umbra profesorului lucra în tăcere, neobservată, tovarăşa sa de viaţă. Realizările lui, paginile scrise în linişte, păstrarea lor se datorează şi celei care, vreme de 40 de ani (1931-1970), l-a secondat pe cunoscutul şi apreciatul profesor fălticenean. Aurel George Stino, spirit enciclopedist, poliglot şi îndeosebi preocupat de tainele scrisului, era fiul profesorului de franceză George Stino, care-l avusese elev la Liceul "Nicu Gane", printre alţii şi pe Mihail Sadoveanu. S-a bucurat încă din tinereţe de "mari privilegii spirituale", participând la întâlnirile unor oameni importanţi, între care amintim pe Artur Gorovei, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Vasile Ciurea ş.a. Era acceptat în astfel de companii pentru că citise mult, publicase la "Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor". Mai târziu, după căsătorie, a fost el însuşi împreună cu doamna Virginia Stino gazdă pentru prietenii de suflet, luminători ai tinerilor din Fălticeni ori pentru cei aflaţi în trecere, scriitori, editori, înţelepţi, cu care a purtat o bogată corespondenţă. Amintirile ajunse până la noi, graţie consemnărilor scriitorilor fălticeneni Grigore Ilisei şi Eugen Dimitriu, mărturisesc prezenţa în familia profesorului Aurel George Stino şi a doamnei Virginia, a marilor personalităţi româneşti: Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Virgil Tempeanu, Vasile Ciurea, Vasile Costăchescu (autorul unei bogate monografii a Fălticenilor), Vasile Gh. Popa (folclorist, fost profesor de limba română a lui Labiş la Liceul "Nicu Gane"), Ion Dragoslav, N. Beldiceanu, Anton Holban, George Călinescu, George Tutoveanu, George Ursu, Vasile Lovinescu şi alţii. A purtat o bogată corespondenţă cu personalităţi de peste hotare: Gino Lupi, scriitor şi profesor la Universitatea din Milano, Alf Lombard, celebrul românist de la Universitatea din Lund - Suedia, Jindra Huşkova de la Universitatea din Bratislava, prof. O.J. Tuulio - Facultatea de Filologie din Helsinki. Corespondenţa păstrată în dosare voluminoase a fost parţial distrusă după 1948 în situaţia nou-creată, odată cu instaurarea regimului comunist. Intelectualii de marcă, între care se afla şi Aurel George Stino, erau atent urmăriţi de sistemul opresiv. Simţindu-se ameninţat, profesorul a fost nevoit să renunţe la scrisori şi amintiri importante care ar fi constituit acum multe volume de corespondenţă de cea mai înaltă ţinută academică. În timp ce a părăsit stilul epistolar şi legăturile cu oameni importanţi din străinătate, Aurel George Stino a cercetat mii de pagini din istoria culturii universale. În urma lecturii şi analizelor, profesorul care cunoştea bine engleza, franceza, germana, italiana, spaniola şi portugheza a adunat numeroase aforisme şi citate celebre, pe care doamna Virginia Stino le-a păstrat cu deosebită grijă. Peste ani au fost descoperite de neobositul cercetător Eugen Dimitriu şi publicate în ciuda împotrivirilor pe care le-a întâmpinat din partea unor răuvoitori a căror atitudine nu voim să o comentăm. Când a trecut pragul vieţii veşnice, în 1970, Aurel George Stino mai avea încă multe planuri neîmplinite. Scrieri, însemnări, caiete numeroase şi pagini de mare importanţă realizate în decursul câtorva zeci de ani au rămas în grija doamnei Virginia Stino. Într-o zi a hotărât să dăruiască vreo 4.000 de cărţi şi multe manuscrise Muzeului din Fălticeni, respectiv Galeriei oamenilor de seamă. Bunăvoinţa doamnei Virginia Stino, ca şi aceea a Stelianei Lovinescu, nu a găsit ecou în urbea scriitorilor. Un muzeograf grăbit şi răuvoitor nu doar a ignorat gestul celor două familii de seamă, n-a arătat niciodată recunoştinţă şi atenţie, ba chiar a ferecat arhivele Stino şi Lovinescu şi a împiedicat accesul cercetătorilor la fondurile respective.

Parfumul întâlnirilor preţioase

La începutul anilor â80 de la sfârşitul veacului trecut am cunoscut-o pe doamna Virginia Stino. Am vizitat-o împreună cu doamna Steliana Lovinescu în locuinţa din strada Ion Dragoslav. O casă plină de cărţi, fotografii şi cu parfumul preţioaselor amintiri şi întâlniri. Doamna Virginia Stino era o femeie modestă, discretă, care nu afişa niciodată superioritatea intelectualului. Fusese profesoară de chimie şi fizică şi, pentru o perioadă, directoare a unui liceu din Fălticeni. Mulţi elevi de-ai ei şi de-ai soţului le erau recunoscători şi-i vizitau întru netrecătoare recunoştinţă.

Doamna Stino mi-a povestit, între altele, de apropiata prietenie a soţului ei cu profesorul de seminar şi scriitorul Anton Holban, cel din neamul Lovineştilor. Călătoreau împreună seara către Buciumeni şi Rădăşeni, povesteau şi iar povesteau. Se întorceau târziu, după ce noaptea se instala pe îndelete. În toate vacanţele, Anton Holban poposea în casa Stino, care era de fapt şi o casă a sufletului său.

O altă mărturie a doamnei Stino era legată de Mihail Sadoveanu şi în special de ultima vizită a scriitorului la Fălticeni, în toamna anului 1960. A oprit atunci maşina la poarta casei lui A.G. Stino şi l-a poftit într-o călătorie spre Grădina liniştii, pe uliţa Rădăşenilor în deal, de unde au privit Munţii Stânişoarei şi Dumbrava minunată. Sadoveanu s-a uitat mult împrejur, parcă ştia că nu mai revine în locul în care a "băut apa cea vie a sufletului românesc".

Doamna Virginia Stino s-a bucurat de afecţiunea doamnei Steliana Lovinescu care-i făcea uneori poftire în imobilul din strada Sucevei, la ocazii speciale, împreună cu puţinii preteni pe care-i mai avea. La înmormântarea scriitorului şi filosofului Vasile (Lala) Lovinescu şi la pomenirile care au urmat, doamna Stino a fost prezentă. Vorbea puţin, calculat, bine gândit. Avea o mulţime de amintiri, toate în legătură cu personalităţile care-i trecuseră pragul şi pentru care s-a arătat o gazdă primitoare, sensibilă şi nobilă. Locuinţa ei nu a rezistat multă vreme. Deşi adăpostea o adevărată comoară, casa s-a dărâmat. În locul ei s-a ridicat o vilă cu pretenţii, iar doamna s-a mutat la Iaşi, într-un apartament la o rudenie de-a sa. Cu gândul la Fălticenii în care a locuit vreo 70 de ani, la amintirea soţului său şi a prietenilor din Florenţa României, doamna Virginia Stino întâmpină împlinirea celor 105 ani cu bucuria unei vieţi roditoare, îndelungate şi pilduitoare. Sunt şi astfel de fălticeneni care au trecut pragul a 100 de ani, arătând tinerilor despre trecerea cu folos printre oameni în vremuri de mare încercare. Ion Irimescu şi Virginia Stino sunt dintre cei care vorbesc despre o aristocraţie a spiritului, indiferent de vârsta biologică, dăruiţi de Dumnezeu cu vieţuirea de peste un veac, ca o pregustare a vieţii celei fără de sfârşit.