Armistițiile războiului nevăzut

Într-un pasaj tulburător, Cuviosul Filotei Sinaitul avertiza: „Este un război întru ascunsul nostru, susţinut de duhurile răutăţii, care se poartă prin gânduri cu sufletul. Căci acesta fiind nevăzut, puterile acelea răuvoitoare, fiind asemenea cu fiinţa lui, se apropie de el prin războiul nevăzut. Astfel se pot vedea între ele şi suflet: arme, rânduire de bătaie, înşelăciuni viclene, război înfricoşat, ciocniri de luptă şi biruinţe şi înfrângeri din amândouă părţile. Numai un lucru nu îl are acest război al minţii (inteligibil), pe care-l are războiul văzut (sensibil): vremea hotărâtă a războiului. Căci războiul văzut îşi hotărăşte o vreme şi o rânduială, pe când celălalt atacă fără veste şi ţintind dintr-odată în cele mai dinlăuntru părţi ale inimii, omoară sufletul prin păcat” (Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie”, 7, în Filocalia, vol. IV, trad. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 94).

O luptă de gherilă mai degrabă decât un război fățiș, purtat pe un câmp deschis. Trădare. Frică. Neputință. Înfrângeri grele. Biruințe ale harului însoțite de bucurie. Biruințe false dăruite de mândrie și slavă deșartă însoțite imediat de căderi grele. Toate acestea sunt experimentate de sufletul celui care dorește să progreseze sufletește. Un singur lucru pare să nu aibă acest război: vreme de armistițiu. Și totuși, chiar și armistițiul există, chiar dacă nu este aproape niciodată în favoarea omului.

Prima variantă de armistițiu apare atunci când, din propria noastră voie, ne despărțim de ajutorul dumnezeiesc. Momentele în care, dând dovadă de lașitate, imediat ne lepădăm de post și rugăciune, de fapte bune, de gânduri curate și ne întinăm din nou cu faptele și gândurile necurate pe care le iubeam înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu. De fapt, acesta este numit impropriu armistițiu, este mai degrabă o capitulare necondiționată în fața vrăjmașului neamului omenesc. Însă îl numim totuși armistițiu pentru că, până la ultima suflare a vieții, omul poate să se întoarcă prin pocăință sinceră la Dumnezeul pe care L-a abandonat cu mare ușurință, dar Care, spre deosebire de el, cel păcătos și neputincios, iubește necondiționat și iartă orice fărădelege acolo unde există căință și părere de rău.

A doua variantă de armistițiu este, de fapt, o capcană a diavolului. Fiind viclean și iscusit în rele, știe că sunt perioade din viața omului când nu are cum nici să-l câștige prin ispite, nici să-l doboare prin încercări. De aceea, își retrage războiul nevăzut, nu-i mai aruncă gânduri necurate în minte, nici nu-l mai silește prin diverse împrejurări să vorbească necuviincios, nici nu-l împiedică de la săvârșirea faptelor bune. Pentru că are un atu foarte bun pe care îl va juca mai târziu. Omul, neiscusit fiind și orbit încă de orgoliul și slava deșartă de care toți suferim, dar pe care aproape nimeni nu și le recunoaște, nici nu și le stârpește din suflet, ajunge să creadă că l-a biruit pe diavol. Uitând de faptul că biruințele sale sunt doar un rod al harului dumnezeiesc, care-l apără și-l scutește de multe răutăți ale diavolului, omul cade prin mândrie și ajunge să se considere drept adevăratul biruitor al celui rău. Însă mândria, slava deșartă, orgoliul se aseamănă cu trădătorii unui oraș asediat. Când toți cred că au respins asediul, trădătorii deschid noaptea porțile orașului și îi cheamă pe ascuns în interior pe cei care doresc răul cetății. Astfel, acești trei trădători nevăzuți specificați mai sus deschid calea tuturor celorlalte patimi. Falsul armistițiu a fost de fapt o capcană. Diavolul s-a retras numai pentru a ne face să ne torpilăm sufletește singuri. Și noi, orbi sufletește fiind, nu l-am dezamăgit.

Al treilea armistițiu este cel oferit de harul dumnezeiesc. Pentru cei sfinți, care au ajuns la înalte măsuri duhovnicești, războiul nevăzut este ceva depășit. Nu pentru că diavolul nu încearcă în continuare să-i ispitească sau să-i încerce, ci pentru că, spre deosebire de situația începătorului și a celui avansat, omul desăvârșit a dobândit ajutorul simțit al harului dumnezeiesc. Este o luptă inegală. Nici nu apucă diavolul să arunce vreun gând în mintea celui sfânt, că acesta este respins imediat afară și lovit de rugăciunea curată și iubirea dumnezeiască. Diavolul nu găsește nici o spărtură în armura sfântului, nici o cale de a pătrunde în mintea lui, ci peste tot este ars de lumina harului dumnezeiesc.

Deci, armistiții există, chiar și în războiul nevăzut. Dar numai unul singur ne este de folos și trebuie să ne silim a-l atinge până la sfârșitul vieții noastre.