Arta figuraţiei

Cariera artistică a lui Ioan T. este una prodigioasă şi pe deplin ancorată în realităţile societăţii româneşti. Şi-a început-o acum aproape 20 de ani, mai exact pe 22 decembrie 1989, când a jucat un rol de revoluţionar, al şaptelea din stânga, rândul doi, cum priveai masa aia cu Mircea Dinescu şi Ion Caramitru. Nebărbierit, cu ochii sticlind de foame şi uşor ameţit de două coniace mici, Ioan T. se sprijinea elocvent de steagul tricolor cu gaura pe fond galben, clipind totuşi vivace sub apăsarea reflectoarelor. Acolo a stat de la ora 12:00 până seara târziu, când în studioul 4 s-a iscat rumoare, în mijlocul tovarăşilor făcându-şi apariţia Ion Iliescu. Prezenţa noului personaj a necesitat unele schimbări de regie, Ioan T. trecând în locul tovarăşului din rândul întâi, al treilea din dreapta. Dar nimeni nu mai avea ochi pentru el. Personajele plecate în căutarea unui autor îl găsiseră într-un birou al Editurii Tehnice, aşa că piesa nu mai avea nici un haz. Ioan T. a plecat acasă, acolo unde îl aşteptau familia şi vecinii îngrămădiţi în faţa unui televizor surmenat de atâta televiziune română liberă. Deşi obosit de prima sa apariţie pe un ecran, fie el şi alb-negru, bărbatul şi-a dat totuşi seama că are unele aptitudini artistice care trebuiau musai scoase la lumină. Zilele următoare au fost un chin pentru Ioan T. În televiziune nu mai putea intra. Tovarăşii mai rezistenţi ocupaseră peste noapte toate rolurile-cheie şi aveau exclusivitatea microfonului şi camerei de luat vederi. Pe 12 ianuarie 1990, şansa i-a surâs din nou lui Ioan T. Nasul său detector de evenimente istorice l-a îndreptat fix către TAB-ul de pe care un cetăţean pe nume Dumitru Mazilu se destăinuia maselor, liber şi în direct. Ioan T. s-a căţărat pe vehicul şi s-a înfipt în spatele vorbitorului, privind avid către reflectoarele din piaţă. Ajuns acasă, a aflat de la soţie că i se văzuseră doar nasul şi un pic din breton. Necăjit, Ioan T. s-a uitat protestatar toată noaptea la televiziunea bulgară. Dar un eşec monstru s-a înregistrat abia pe 15 iunie 1990, când Ioan T. a alergat prin tot Bucureştiul după mineri, sperând în câteva cadre de acţiune. Acasă, soţia l-a întâmpinat cu capul în pământ, mărturisindu-i spăşită: „- Nici o secvenţă...“. „- Deloc, deloc? Nici când i-am dat un şut ochelaristului ăla?“ „- Nici..“ „- Dar când l-am prins pe bărbos şi i-am spart nasul?“ Soţia a clătinat din cap, ultragiată: „- Vai, nici atunci...“. Ioan T. s-a închis posomorât în dormitor, ronţăind gânditor telecomanda. Şi totuşi, mai avea o şansă. O imensă şansă pe care nu a ratat-o: show-urile tv. Nu a scăpat decât 2-3 emisiuni de gen. În rest, toate l-au avut în public pe Ioan T. Programul său a fost şi este infernal. Este solicitat, de pildă, la unele spectacole de divertisment pentru râsul său de neam prost. La două televiziuni a semnat un contract pentru două cadre de trei secunde în care să apară ochii lui privind pofticioşi spre animatoarele din platou. La emisiunile romantice trebuie să dea din cap a nostalgie de doi ori pe emisie, iar la talk-show-urile agitate rolul său este să intervină telefonic şi să stârnească mici scandaluri. Dar, ca orice artist, Ioan T. are şi punctele sale slabe. Spre exemplu, la o emisiune în care se suferă intens din dragoste, nu reuşeşte să plângă simultan din ambii ochi. Lăcrimează doar din cel drept. Regizorul de platou l-a înţeles: „- Maestre, nici o problemă, te filmez numaâ din dreapta, într-un plonje lejer“.