Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Artistul fierar şi traiul călugăriei
Se ascund printre noi oameni de mare valoare din varii domenii care rămân aproape necunoscuţi sau de multe ori uitaţi. Opera lor înscrisă în tomuri ori măcar în amintirile altora înseamnă ani ori zile multe de trudă, de dăruire întru lumină, frumuseţe şi zidire sfântă.
Chipul unui monah de la Mănăstirea Neamţ nu se înscrie printre marii copişti, miniaturişti, zugravi de subţire ori scriitori. Era în schimb un mare fierar, de fapt un artist în domeniu, pentru că fiecare meserie are artişti cum are şi cârpaci.
Monahul Teofan Donică a văzut lumina zilei la 25 februarie 1921 în comuna Mateuţi, ţinutul Orhei din Basarabia, fiind născut din părinţii Alexandru şi Pelaghia. După scurtă vreme, copilul Teodor, cum se numea de la Sfântul Botez, a rămas orfan de ambii părinţi, fiind crescut printre străini. S-a obişnuit cu greul, a trudit mult şi a găsit adăpost şi înţelegere la câţiva oameni buni pe care Dumnezeu în marea Sa milostivire i-a scos în cale. A urmat în satul natal şcoala primară şi apoi o şcoală de meserii vreme de trei ani.
Când a împlinit 20 de ani, a intrat ca novice în obştea Mănăstirii Neamţ cu gândul de a rămâne să-I slujească lui Dumnezeu toată viaţa. A fost înrolat în armată la Regimentul 15 Infanterie-Piatra Neamţ cu numărul matricol 2461/1943 şi a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. La terminarea războiului a fost luat prizonier şi a ajuns într-un lagăr din Austria. Tânărul Teodor a învăţat acolo, în aproape patru ani de privare a libertăţii, meşteşugul fierăriei.
El nu era doar un simplu meşter fierar, ci un adevărat artist. Vorbea uneori despre austriacul pe care-l întâlnise în lagăr şi care-i fusese profesor (maistru) în anii tinereţii.
După eliberarea din lagăr a revenit la Mănăstirea Neamţ
A fost atras şi de cântarea bisericească, formându-se împreună cu alţi tineri la Şcoala condusă de arhimandritul Victor Ojog. A fost tuns în monahism în Postul Adormirii Maicii Domnului, la 13 august 1949, în vremea stareţului arhimandrit Melchisedec Dumitriu, având ca naş de călugărie pe cunoscutul tipograf arhimandritul Vladimir Muscă.
Se închidea în atelier şi lucra câteva ceasuri în condiţii modeste şi rudimentare. Aşa au fost realizate diverse lucrări pentru Mănăstirea Neamţ, în special pentru gospodăria anexă, dar şi pentru biserică ori pentru chiliile monahilor.
Muncea din greu la atelierul de fierărie până spre seară. Era singuratic, nu a format ucenici şi trăia într-o lume a lui, în care nu avea nimeni acces. Chilia sa se afla în vecinătatea Paraclisului Sf. Gheorghe, cu privire către cimitir.
Venea adeseori la biserică şi cânta la strană cu bucurie. Avea voce bună, deprinsese bine glasurile şi podobiile. Prefera însă să cânte singur, mai ales sâmbăta dimineaţa, la Sfânta Liturghie. Făcea echipă bună cu protosinghelul Ilarion Pancu, bun slujitor, fost preot de enorie la Parohia Lodroman, Alba.
La slujbele de seară, monahul Teofan citea în chip special psalmii sau canoanele de la Minei ori Octoih. Îl urmăream cu atenţie din strană şi observam că în felul său de a citi era un dialog personal cu Dumnezeu, cu adresări directe şi mlădieri ale vocii. Avea şi darul versificării, adăugând câteva cuvinte pe alocuri sau diortosind textul ad-hoc. Obişnuit cu vechile ediţii ale Ceaslovului sau Mineilor, făcea comentarii când întâlnea un izvod nou, care nu-i era pe plac. Se vorbea cu ani în urmă că n-a avut nici un cunoscut, rudenii sau prieteni şi nu a plecat din mănăstire decât o singură dată în 40 de ani. A fost şi aceasta o călătorie "de canon" la Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi, dar a dorit să revină cât mai degrabă la Neamţ, unde-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii.
Către sfârşitul zilelor, monahul Teofan a fost încercat de o boală grea
A fost ţintuit la pat aproape un an. În această perioadă l-am cunoscut mai îndeaproape. Îl vizitam des la chilie şi rămâneam cu el câteva minute sau mai mult timp. Suferinţa prin care a trecut a fost ca un cuptor în care aurul se curăţă de impurităţi, într-o topitoare după spusele Scripturii. Un val de smerenie şi de umilinţă a venit peste el, pregătindu-se pentru răspunsul ce-l avea de dat în ziua judecăţii.
Vorbea frumos din Scripturi şi din cărţile de cult, se alina pe cât se putea cu lecturile sfinte şi cu intonarea cântărilor. A venit apoi o vreme când nu se mai putea mişca, nici vorbi, nici cânta. Pe obrazul lui curgeau ultimele lacrimi de pocăinţă. Nu mi-a venit să cred cum s-a schimbat în mai puţin de un an un om zdravăn, harnic şi inimos într-o umbră cu care nu semăna deloc. În noiembrie 1989, înainte de Postul Crăciunului, monahul Teofan Donică a fost eliberat din legăturile trupului. O suferinţă cumplită i-a pregătit drumul spre cunună. Nu pot uita faptul că la înmormântarea lui s-a îngrijit de toate cele de trebuinţă harnicul ierodiacon Petroniu Bulbucanu, directorul de atunci al tipografiei mitropolitane de la Mănăstirea Neamţ. Erau de aceeaşi vârstă, trecuţi prin focul încercărilor şi al vremurilor. Monahul Teofan îşi legase numele şi de numeroasele lucrări de refacere şi întreţinere a tipografiei nemţene.
Un monah fierar iscusit, de fapt un artist necunoscut, cu ascultarea de căpătâi la atelierele Mănăstirii Neamţ.