Ascultare întru Sadoveanu

Între 1948 și 1961, Mihail Sadoveanu a viețuit câteva luni pe an în tărâmul monahal al Neamțului. Casa surghiunitului și urgisitului Mitropolit Visarion Puiu, construită în anii 1937-1938 de ierarhul Bucovinei ca loc de reședință la senectute, casa cu tăietura sa de zidire montană, țâșnind ca un pinten din piatră pe colnicul din preajma Schitului Vovidenia, i-a fost sălaș, coperiș de lucru și de odihnă. S-a simțit aici, în acest topos mirabil, în largul lui. Atunci când, în 1948, călugării nemțeni l-au poftit pe scriitor să șadă în lunile de vacanță în casa ierarhului pribeag, Sadoveanu percepuse acest gest ca pe o binecuvântare cerească. Credincios cum fusese o viață și cum continua să fie în pofida vre­murilor neprielnice și a condi­ției sale de înalt demnitar al regimului de democrație populară, a mulțumit Proniei. Era tare bucuros să se întoarcă în Moldova, reîntâlnindu-se în amintire cu stăpânul casei, nimeni altul decât fostul său coleg de școală primară de la Pașcani, Visarion Puiu. Uceniciseră amândoi cu minunatul Domnu Trandafir, Domnu Busuioc. Era fericit să regăsească Vovidenia, toposul mitic pentru dânsul, unde petrecuse multe ceasuri de desfătare în taifasurile de poveste cu prietenul său de la Iași, avocatul Naum Popovici, călugărul Natanail, personajul cărții „Demonul tinereții”. Și mai era un motiv care îl îndemna să răspundă poftirii. Călugării de la Neamț sperau că prin așezarea lui Sadoveanu la Vovidenia va fi salvată casa Mitropolitului Visarion, condamnat de regimul comunist la moarte în contumacie. Noua putere pusese gând rău așezământului vlădicesc, dar și celui sihăstresc de la Vovidenia. Schitul urma să fie pustiit, iar casa repartizată C.A.P.-ului Vânători. Monahii Neamțului știau că Sadoveanu rămăsese în străfundurile făpturii sale un prieten al mănăstirii, pe care o sprijinise ori de câte ori se ivise prilejul sau trebuința. Era perceput la Neamț ca duh din duhul acestui sfânt pripor monahicesc. Întocmai așa stăteau lucrurile. Încântat să se statornicească în acest pământ făgăduitor de mari satisfacții sufletești, Sadoveanu a răspuns fără ezitare invitației și s-a devotat trup și suflet cauzei salvgardării schitului și casei vlădicești. 

În 1966, casa în care a mas vreme de 13 ani Sadoveanu a devenit muzeul său memorial. După revenirea în matca democrației a țării din 1989, Mitropolia Moldovei și Bucovinei a întreprins diligențele necesare și a recuperat reședința vlădicească, ce este din 1998 parte a patrimoniului Mănăstirii Neamț. Mitropolitul de la Iași, Daniel, cu spiritul său comprehensiv și înțelept, a rânduit ca Muzeul „Mihail Sadoveanu” să ființeze în continuare în casa de la Vovidenia împreună cu memorialul închinat Mitropolitului Visarion Puiu, reabilitat canonic de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În vara acelui an, un tânăr monah de la Vovidenia, Mihail Daniliuc, hirotonit de puțin timp ieromonah, a primit ca ascultare, pe lângă cele din schit, și pe aceea de custode al Casei Memoriale „Visarion Puiu, Mihail Sadoveanu”. S-a dovedit a fi fost o alegere inspirată. Custodele desemnat avea să fie omul care sfințește locul. Părintele Mihail poate fi considerat cu îndreptățire un zeu lar al așezământului. Defel întâmplător. Monahul a înțeles ascultarea ca pe sacerdoțiu ce se întemeia pe marea sa admirație pentru scrisul sadovenian.

Elevul, seminaristul, tânărul monah era fascinat de sacralitatea ce impregna toate fibrele operei sadoveniene. Pulsau în cuprinsul urieșeștii creațiuni (104 cărți) sonuri parcă liturgice, generând senzația că ai intrat într-o biserică unde se liturghisește. 

Așadar, din 1998, împlinind ascultarea, monahul custode s-a manifestat ca un pledant, sine ira et studio, pentru dreptatea lui Mihail Sadoveanu. Fără a face abstracție de „păcatele” omului, pe care Dumnezeu le iartă de este pocăință, arhimandritul Mihail, doctor în teologie, nu a precupețit nici un efort spre a demonstra perenitatea și însemnătatea de tezaur național a monumentalei opere sadoveniene. Strădaniile sale au vizat în egală măsură bunăstarea spațiului memorial, primenit și îmbogățit prin amenajări și restructurări înnobilatoare, dar și cunoașterea exhaustivă a creației și adunarea de noi mărturii despre marele prozator de la depozitarii lor încă în viață. Părintele Mihail a ajuns a fi un cunoscător de profundis al operei lui Sadoveanu. Nu s-a limitat doar să glăsuiască în cunoș­tință de cauză vizitatorilor muzeului de la Vovidenia despre Mitropolitul Visarion Puiu și cu privire la meșterul neîntrecut al slovei Mihail Sadoveanu, ci s-a consacrat exegezelor, pornind de la texte, dar și de la mărturiile pe care le-a cules din om în om, de la cei care l-au cunoscut pe Sadoveanu. Așa s-a născut seria de articole, publicate mai ales în „Ziarul Lumina”, ce prezentau aspecte inedite sau mai puțin știute ale eposului sadovenian și vieții scriitorului. Demersul se înscrie sub semnul smereniei, cum a ținut să ne precizeze autorul în paginile cărții ce reunește eseurile respective „Sadoveanu... altfel”, ce apare la Editura „Doxologia”, marcând rostuirea în 2020 a 140 de ani de la nașterea celui pe care Eugen Simion l-a definit ca un „continent”, „un Iorga al literaturii”.

Cu smerenie, dar și cu determinare, arhimandritul Mihail s-a pornit să umble pe cărări nestrăbătute spre a scoate la lumină zone încă umbrite ale scrisului sadovenian. Titlul cărții este grăitor în această privință și tălmăcește intenții programatice. Cea mai substanțială și binevenită contri­buție exegetică este cea referitoare la raporturile lui Mihail Sadoveanu cu Biserica Ortodoxă Română, cu strămo­șeas­ca noastră credință. Aceste legături ies la iveală pentru cel care vrea să le caute, atât din operă, cât și din viața scriitorului. Căutătorul cercetează ambele izvoare. Pentru a găsi filoanele din operă, purcede la lectura din scoarță în scoarță, la parcurgerea criticilor, urmate de o adâncă me­di­tație și deslușire a sensurilor ­celor din miez. Abia apoi se petrece așezarea la masa de scris și redac­tarea celor constatate, cu a lor coloratură de originalitate. Dar pentru muzeograf, fire curioasă și iscoditoare, nu-i destul să se aplece doar asupra operei. Mai ales ca să descopere cifrul omului, precum și sursele unora dintre scrieri, el consideră de mare însemnătate informația culeasă de la cei care l-au cunoscut pe meșterul demiurgos al slovei. Bate la uși, deschide ferestre de suflete în vorbirile lungi și desfătătoare cu Profira Sadoveanu, fiica scriitorului, cea mai dragă sufletului acestuia, cu secretarul său Constantin Mitru, Titel, fratele celei de-a doua soții, Valeria, în peripateticele dialoguri cu monahii de la Vovidenia și Neamț, prețuiți de Sadoveanu, precum părintele Petroniu, directorul Tipografiei de la Mănăstirea Neamț, cu egumenul Nifon Corduneanu de la Vovidenia, cu unii dintre cei care au făcut parte din personalul de îngrijire a casei. Când n-a fost posibilă discuția față la față, cum a fost cazul părintelui Vasile Vasilache, egumenul de la Pocrov, emigrat în America, autorul cărții s-a folosit de memorialistică, în paginile căreia întâlnirile cu Sadoveanu ocupă un loc proeminent. Din caierul amintirilor se desprinde imaginea unui creștin rugător, cu respectul deplin al rânduielilor celor vechi, cum e rostirea rugăciunii la începutul și încheierea meselor, la plecarea la drum, citirea zilnică a cărților sfinte și mersul la biserică spre a lua parte la slujbe. În lucrarea sa, arhimandritul Mihail Daniliuc are marele merit să readucă în atenție cărțile-manifest închinate credin­ței, puse sub obroc de regimul ateu, dar cam uitate și în vremurile de libertate a conștiinței religioase. „Din viețile sfinților”, 1924, 1926, „Spre Emaus”, 1924, „Sfinte amintiri”, spre a cita doar câteva titluri, alcătuiesc un capitol important al creației sadoveniene, în absența cărora profilul creatorului n-ar fi deplin. 

Ni se înfățișează ipostazele unui Sadoveanu altfel într-o carte ce este o ofrandă și o prețioasă contri­buție exegetică, cu note originale. Autorul ne invită să nu cădem în păcatul de a nu vedea pădurea din pricina copacilor și ne avertizează că Sadoveanu n-are cum fi scos din Panteonul marilor valori naționale, iar cei pierzători suntem noi, românii, pentru că, necitindu-l, vom fi lipsiți de unul dintre cele mai bogate zăcăminte ale spiritului nostru, cel în care ne putem regăsi atotcuprinzător în ceea ce avem definitoriu ca popor de-a lungul istoriei până în zilele noastre. Ascultarea întru Sadoveanu, făptuită cu devoțiune, iubire, competență și spirit critic de părintele arhimandrit Mihail Daniliuc se arată rodnică și prin această carte, ce se alătură nevoințelor sale zilnice la acest altar al literaturii române, încununându-le.