Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Ascultare și libertate
Ascultarea, alături de smerenie, se găsește între temele centrale din literatura ascetică. Greu de înțeles și greu de purtat este gândul ascultării, deși mereu părinții ne încredințează că aceasta este calea cea mai sigură către libertate. O libertate greu de bănuit în lipsa experienței.
Intelectuali în deșertul egiptean nu sunt foarte mulți, iar pentru ei ascultarea este un război cu niște conotații aparte. Cel mai adesea ei se definesc prin mintea lor, prin înțelegerea care filtrează realitatea. Adesea au senzația că identitatea lor se concentrează cu totul în minte și în inteligență. Lupta pentru dobândirea ascultării nu este neapărat mai grea, dar are niște caracteristici specifice. Încrederea în sine este greu de destructurat pentru a face loc lui Dumnezeu.
Avva Marcu, ucenicul avvei Silvan, din Patericul egiptean, este un asemenea intelectual care ajunge unul dintre cei mai ascultători asceți, iar apoftegmele despre el sunt greu de imaginat într-un alt context, pentru că frizează absurdul. Dar este un absurd al cărui sens vom încerca să îl descoperim în continuare. Setul de povestiri care îi sunt dedicate începe cu o ilustrare a smereniei. Marcu, provenit dintr-o familie înstărită, avusese parte de o educație bună, așa că în pustie se ocupa de caligrafie și se remarca mai ales prin ascultarea de care dădea dovadă. Când bătrânul lui îi cheamă, ucenicul nici măcar nu termină de trasat litera pe care o scria și iese înaintea bătrânului. O asemenea promptitudine în ascultare justifică dragostea părinților pentru el.
A doua apoftegmă despre ascultare este deja la un alt nivel. Avva Silvan vrea să le arate celorlalți părinți cât de ascultător este Marcu și de ce îl iubește atât de mult, așa că plimbându-se prin deșert, văd un purcel. Avva Silvan zice: „Vezi vițelușul acela, copile?”, iar Marcu zice: „Da!” Apoi continuă „Ce coarne semețe are!”, și Marcu zice din nou: „Da, avva”.
La o primă lectură, apoftegma ține de regimul absurdului. Ucenicul acceptă cuvântul bătrânului împotriva evidenței, sfidează ceea ce vede limpede. Care este folosul duhovnicesc al unei asemenea atitudini? Ucenicul se descentrează, încrederea lui se mută de pe sine însuși la bătrânul pe care îl ascultă. Încrederea și întemeierea în sine sunt mari pericole în viața duhovnicească. Este o formă sigură de orbire. În momentul în care ucenicul ascultă, iese din sine și face loc lui Dumnezeu. Iese din sine, face în inima lui un loc gol în care să poată auzi glasul Domnului.
Marele folos al ascultării este ieșirea din blocajul sinelui. Părerile personale sunt fluctuante și lipsite de consistență. Nu poți niciodată să le creditezi până la capăt. Nopțile de insomnie te fac să crezi că lumea are alte contururi decât cele pe care le vezi ziua în amiaza mare. Ascultarea înseamnă dobândirea unui temei ferm în conștiința superioară a duhovnicului prin care se aude glasul delicat al Domnului.