Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ascunderea de adevăr

Ascunderea de adevăr

Un articol de: Dragoș Dâscă - 21 Mai, 2009

Definim adevărul drept „ceea ce corespunde realităţii“. Este această definiţie valabilă şi pentru un creştin? Dacă întrebăm ce este realitatea ni se va spune că realitatea este datul obiectiv, ceea ce există, lumea în care trăim. Dar este această lume realitatea ultimă sau este ea singura dintre posibilităţile existenţei? Biserica ne învaţă că această lume este trecătoare, ca un vis, şi că adevărata viaţă începe după moarte. Prin urmare, putem asocia ceea este numit în lume drept adevăr cu adevărul Bisericii? Un răspuns ar fi: Este greşită întrebarea; nu „ce este“, ci „Cine este“ adevărul. Dar, pentru un altfel de răspuns la această întrebare este necesar să ne întoarcem la limba în care a fost scris Noul Testament, limba greacă veche.

Cuvântul prin care grecii se refereau la „adevăr“ era aletheia. Pentru vechii greci adevărul nu avea semnificaţia pe care o are acest cuvânt în zilele noastre. Ei ştiau că ascunsul, întunecarea şi uitarea sunt dominantele fiinţării omeneşti. Adevărata opoziţie nu era cea dintre adevărat şi fals, ci cea dintre neascuns şi ascuns. Şi nu exagerau, fiindcă acest lucru este demonstrat chiar de etimologia cuvântului adevăr: aletheia provine din radicalul -lath-, din care se formează verbul lanthanomai, care înseamnă „ceea ce scapă vederii“, dar şi „a uita“ (cuvântul „uitare“ - „lethe“ provine din acelaşi radical). Prin urmare, adevărul este ceea ce fereşte de uitare, dar şi ceea ce este neascuns. Opusul adevărului nu este eroarea, ci disimularea („pseudos“, în greacă) fiindcă disimularea este ceea ce ascunde realul, ceea ce învăluie cu aparenţă pentru a duce în înşelare.

Citim în Scriptură că, imediat după încălcarea poruncii, primul lucru raportat la Dumnezeu, pe care îl fac Adam şi Eva, este să se ascundă. În greacă, cuvântul prin care este denumit Dumnezeu este „Theos“. Acest substantiv provine din vechea formă verbală „theaomai“ # a vedea; theontes sunt zeii, cei ce privesc. Dumnezeu este Theos, Cel ce vede. Să vedem acum ce semnifică gestul lui Adam din perspectiva sensului originar al cuvântului adevăr: mul cade din adevăr prin ascultare de diavolul care disimulează, creând o aparenţă a adevărului. La rândul său, Adam, având deja firea coruptă, devine pseudos # preia rolul Satanei şi încearcă să disimuleze adevărul - vrea să demonstreze Creatorului că a Sa creaţie este imperfectă, necesitând unele retuşuri (acoperămintele din frunze de smochin şi repudierea Evei: „Femeia... aceea mi-a dat“ - Facerea 3, 12) şi se ascunde tocmai faţă de Cel Care vede.

Căzut din adevăr, pentru om raţiunile dumnezeieşti devin ascunse. El iese din adevăr pentru a trăi în înşelare, omul devine a - letheia. Mai mult, omul devine ateu # a-theos, nu-L mai poate privi pe Dumnezeu odată ce este alungat din eden. Aşadar, vederea este legată de adevăr, este atributul nemuririi, atribut pe care Adam îl pierde. După cum spun Sfinţii Părinţi, odată ce refuză să privească numai spre Dumnezeu şi se îndreaptă spre fructul oprit, ochii omului se întorc spre materie, adevărata vedere se închide celor duhovniceşti, devine trupească, o pseudo-vedere.

Această dublă semnificaţie originară a adevărului ca neuitare şi neascundere este prezentă în întreaga Scriptură. Credinciosul este omul care se află în adevăr prin împlinirea poruncilor: „Toate poruncile Tale sunt adevăr“ (Psalm 118, 86) şi pe care Dumnezeu îl scoate din uitarea iadului. A fi mântuit înseamnă a fi pomenit sau amintit de Dumnezeu: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta“ (Luca 23, 42). Pentru Dumnezeu, care este Aletheia - Cel Care nu uită, a milui înseamnă a-şi aminti de om, a-l privi: „Arată faţa Ta şi ne vom mântui“ (Psalm 79, 8), „Scoală-Te întru întâmpinarea mea şi vezi“ (Psalm 58, 5), „Caută spre mine şi mă miluieşte“ (Psalm 118, 132). Oamenii care nu trăiesc întru adevăr (a-teii) nu-şi aduc aminte de Dumnezeu şi nu-L văd pe Dumnezeu în creaţie, prin intermediul raţiunilor sădite în lume. Ei sunt cei ce sălăşluiesc în uitare; ei se coboară la iad: „Şi în iad cine te va pomeni pe Tine?“, fiindcă nu este posibil ca un om care nu şi-a amintit prin chemare de Dumnezeu în timpul vieţii să se poată ruga în iad. În Psalmul 9 întâlnim redată tensiunea dramatică între Adevăr şi starea de păcat ca uitare şi ascundere din faţa privirii dumnezeieşti: „Întărâtat-a cel păcătos pe Domnul... nu-L va căuta; nu este Dumnezeu înaintea lui... Că a zis în inima lui: Uitat-a Dumnezeu! Întors-a faţa Lui, ca să nu vadă până în sfârşit!“ (Psalm 9, 24, 31).

Dacă, înainte de cădere, a privi însemna a fi în adevăr, după păcatul originar, priveşti către Dumnezeu pentru a fi în adevăr. Când omul se află în păcat, el cade din adevăr # îşi pune existenţa sub semnul întrebării; relaţia lui cu Dumnezeu se exprimă prin întrebarea „Adame, unde eşti?“ (Facerea 2, 9).

Iisus Hristos este Adevărul şi fiindcă El este răspunsul omenirii la întrebarea „Adame, unde eşti?“. Domnul nostru Iisus Hristos este omenirea restaurată, Noul Adam - adevăratul Om. Pentru omenire, Mântuitorul este Adevărul fiindcă El arată adevăratul rost al fiinţei umane: cel de a sta de-a dreapta Tatălui.