Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Ascunderea, frumuseţe şi neadevăr
Una dintre cele mai vii imagini pe care le păstrez din copilărie e cea a timidei regina-nopţii care, paradoxal, dădea spectacol după spectacol: când soarele cădea cu încetinitorul pe după munţi, îşi scutura mirată căpşorul şi se trezea, toată parfum alb, din dormitarea de peste zi. Pentru cine, din nou şi din nou, risipa ei de zâmbet, când atâta lume dormea? Pentru stelele mari şi atât de aproape, că mă rugam de brazii orgolioşi să-mi culeagă şi mie măcar una. Pentru ochii mei de copil care nu se mai săturau să se îmbete de atâta frumuseţe. Sau pur şi simplu pentru a-şi împlini rostul.
Fragilele corole retrăgându-se din prea multa lumină şi abandonându-se de fiecare dată cu încredere valurilor de întuneric sunt azi o ancoră, pentru mine, a frumuseţii ascunderii. Şi mă gândesc, ce înseamnă pentru noi, chipurile cuvântătorii, a ne ascunde? Dar ce doruri poartă fiinţa ascunsă? O manieră de a ne ascunde este, pentru noi, oamenii, a nu vorbi. Departe de a învăţa ceva din tăcerea atât de expresivă a pietrelor, muţeniile noastre sunt atât de mediocru construite, ostentativ mediocru, încât deseori în spatele lor nu e de găsit nimic. Nimic adevărat, nimic real, nimic care să dea consistenţă la ceea ce se numeşte "vreme de zidit" sau "vreme de dărâmat". Trecem sub tăcere crâmpeie de existenţă care nu fac, de cele mai multe ori, decât să ne erodeze fiinţa, oricât ne-am amăgi că timpul, cu tot ce adună în clopotul lui, e reversibil. Nu e. Şi ne trezim deodată alţii decât cei care ne ştiam a fi, fără să admitem un "locus interior al controlului", fără să ne asumăm ceva din succesiunea provizoratelor în care am ales să trăim, fără să ne preocupe măcar ideea că nu ne-a garantat nimeni ziua de mâine. Vieţuim pe orizontală, de aceea ne sfâşiem între Mască şi Umbră, ne ascundem după fragmente-de-noi-înşine şi ne mirăm când ne pomenim confruntându-ne cu "întoarcerea" a ceea ce credeam bine ţinut sub cheie. Rareori ne vine în minte întrebarea: dacă ofer unei lumi Masca şi celeilalte Umbra, eu cine mai sunt? Şi dacă ne vine, e mai uşor să fugim în căsuţele noastre origami decât să lăsăm un răspuns să se limpezească. În absenţa comuniunii, nu ne mai împărtăşim unii altora Taina. Avem, în schimb, secrete. Cât mai multe secrete. Ascunderea e de aceea un verb care nu din miezul fiinţei se conjugă, ci pe care-l conjugăm de pe margine, amăgindu-ne că nimic nu ne atinge şi că undeva, în interiorul nostru cel mai interior, suntem, nu-i aşa, lacrimă pură. Aşa e, suntem, dar cât de mult mai avem legătură, întâi de toate, cu noi înşine? Nimic nu ne poate atinge, de acord, dar nu cumva suntem blocaţi pe dinafară şi noi? Nu cumva nici starea noastră nu ne mai poate atinge? Oare atâtea etichete cu ştaif nu sunt prea preţioase substitute pentru ceea ce s-ar chema, cu un nume mai simplu, autosuficienţă?
.jpg)
