Muntele Athos, Muntele Sfânt, s-a numit din timpuri aurorale „Grădina Maicii Domnului”. Există mărturii că o furtună a abătut-o pe Fecioara Maria, în vreme ce se îndrepta împreună cu Ioan Evanghelistul spre Cipru, către miazănoapte, tocmai pe țărmurile peninsulei Halkidiki, acolo unde sub ochi i-a căzut ca o mângâiere, după biruirea stihinicei furtuni, piramidala siluetă a Athosului, cu vârful său de ivoriu ieșind dintr-o hlamidă de smarald. Priveliștea acestei catedrale a pietrei și a vegetalului luxuriant, policrom, întruchipare edenică, a încântat privirile Născătoarei de Dumnezeu. Senzația era de urcuș dintr-o grădină pământeană în cea cerească. În amintirea acelei vederi a sublimității, creștinii au botezat cu sintagma „Grădina Maicii Domnului” legendarul munte, care mai înainte fusese sălaș al unei figuri mitice a Antichității, Athos, de la care se trage cel dintâi toponimic. Al doilea, cuprinzând în alcătuirea sa numele Sfintei Maria, l-a generat pe al treilea, cel de Munte Sacru. O grădină a Raiului din Împărăția Bizanțului nu putea să rămână pustie. Cei mai rugători dintre monahii bizantini s-au simțit chemați în acest loc sfințit, de unde rugăciunea lor se putea auzi până în Raiul ceresc. Slăveau acești asceți pe Dumnezeu, dar alăturau întotdeauna slăvirea Maicii Domnului, pe al Cărei tărâm erau fericiți să se afle. Cântau lăudând-o pe Mama Mântuitorului că le arătase calea într-aici, în ținuturile neprihănirii. Răsuna muntele de glasurile lor, dar pustnicii aceștia voiau și să o aibă în fața lor pe Maica Maicilor. Cei dintre ei, hărăziți întru desen și culoare, au luat pensula și au purces la zugrăvirea Neasemănatului Chip. Muntele devenea sanctuar al slăvirii Fecioarei prin melos psalmic și plăsmuire a frumuseții picturale, cu dorirea de a fi aidoma modelului cel sfânt. Meșterii, călugări, ori doar zugravi din lume, se întreceau în a o înfățișa în măreția Ei nepereche. S-au izvodit icoane în acele vremi ale ascezei, dar cinstirea iconică a Maicii Domnului a înflorit odată cu ctitorirea mănăstirilor și a schiturilor, cele care împodobesc ca niște coliere Muntele de la temelie până-n vârful-catarg al corabiei pământene plutind pe apele celeste. Fiecare așezământ monahal voia să fie luminat de figura serafică a Mariei. Primite în dar sau create de zugravii-monahi ai locului, icoanele, câteva existând în fiecare sihăstrie, 7 la Vatopedu de pildă, reprezintă prezența permanentă pe pământ a Maicii Domnului, spre bucuria creștinilor care îngenunchează dinaintea lor și se roagă evlavios, cerându-i ajutorul în momente de cumpănă. Podoabe ale lăcașelor, capodopere ale artei, icoanele Maicii Domnului din Athos atrag magnetic și revarsă către cei care se prosternează închinător nevăzuta, dar perceptibila stare de cuminecare. Are loc, în astfel de momente de smerenie atotcuprinzătoare, întâlnirea în duh cu Cea care-i poate călăuzi spre Dumnezeu, deschizându-le porțile Grădinilor cerești.
Asemănarea cu Dumnezeu la Macarie Egipteanul
Sunt câțiva bătrâni ai Patericului care se bucură de o apreciere ieșită din comun. Unui monah i s-a descoperit că Avva Antonie cel Mare este la o măsură superioară tuturor, el este acolo unde este și Dumnezeu. Un cuvânt surprinzător găsim și despre Macarie Egipteanul, despre care se spunea că a devenit „un dumnezeu pe pământ”. O comparație suficient de puternică să îți oprească respirația. De ce este „dumnezeu” pe pământ? Pentru că, „așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa Avva Macarie acoperea greșelile pe care le vedea, prefăcându-se că nu le vede, și pe cele pe care le auzea, prefăcându-se că nu le aude”.
Apoftegma face două afirmații tari: una despre Dumnezeu și cealaltă despre Avva Macarie. Întregul spectacol al lumii se petrece sub ochii Domnului. Nici una din tragediile de aici nu îi este străină, nici o durere și nici o suferință nu se ascunde dinaintea Lui. Și cu toate acestea, harul Său neîncetat se revarsă asupra acestei lumi, cu toată corupția și nedreptatea din ea. Fără să fie părtaș răutății, mila lui Dumnezeu acoperă toată firea.
Privirea Avvei Macarie este la fel ca cea a lui Dumnezeu. Acoperă păcatele și răutățile. Le vede cu durere ca și pe ale sale. Înțelegerea totală a fiecărei neputințe și a oricărui păcat îl face pe Macarie asemenea lui Dumnezeu. Această practică duhovnicească pe care o găsim în deșertul egiptean o vom reîntâlni peste trei secole în Orient, la Sfântul Isaac Sirul. În stilul său caracteristic, plin de smerenie, Avva Isaac sfătuiește: „Nu mustra pe cineva și nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în viețuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l; și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi certarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina”. Plin de grijă și atenție pentru celălalt, se ferește să pună poveri prea mari. Ca într-o cascadă, poruncile sale se mulează în jurul nevoilor și al posibilităților celui cu care vorbește. Nimeni nu trebuie osândit, oricât de rău ar trăi. Este păgubos pentru toți. Răul, păcatul, greșeala ne arată vulnerabilitatea și slăbiciunea; fragilitatea din inima ființei noastre. De aceea cel care greșește are nevoie mai degrabă să fie privit ca un bolnav și acoperit cu dragostea noastră. Iar dacă asta nu poți să faci, atunci măcar leagă rănile păcatelor sale cu răbdarea ta.
Cu alte cuvinte, nu te supraordona, nu crede că știi mai bine decât celălalt. Nu acuza și nu îți scuza neajunsurile privind căderile mai mari ale celor din jurul tău. Înțelege că răul este o rană imensă care sângerează pe fața lumii și în inima fiecăruia dintre noi. Iar rănile au nevoie de dragoste și de răbdare pentru a se vindeca. Făcând așa ajungem la asemănarea cu Dumnezeu.
.jpg)
