Asprimea şi înţelepciunea avvei Isaia

Neîndurător cu sine şi aspru cu ceilalţi: aşa se conturează portretul avvei Isaia în cele douăzeci şi două de apoftegme care îi sunt dedicate. Avva Isaia, ucenic al avvei Ammoes şi al avvei Achilas, autorul cunoscutei lucrări „Asketikon“, ne apare ca un părinte duhovnicesc foarte aspru, cu o viaţă austeră şi cu aşteptări mari de la ucenici. Conform avvei Isaia „nimic nu este mai folositor ucenicului începător decât cearta“, mintea abia dacă o lasă să vadă „lumina focului“ şi consideră că „şi atât este o mare mângâiere“. Un asemenea ascet aspru se dovedeşte, în unele din cuvintele sale, un cunoscător al sufletului omenesc şi al sensibilităţilor sale. Bătrânul spunea: „Ori de câte ori cineva vrea să întoarcă răul cu rău, poate răni conştiinţa fratelui printr-un simplu gest“. În continuitate perfectă a Evangheliei, avva Isaia înţelege că pentru a răni un om e nevoie de foarte puţin. Uneori un simplu gest poate avea consecinţe de neşters. De aceea Mântuitorul zice: „Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ (Mt. 5, 22). Un simplu gest poate rupe o relaţie, poate produce suferinţă, poate să arunce în deznădejde, să cufunde pe cineva în singurătate. Un asemenea gest, născut din dorinţa de răzbunare, împovărează nesfârşit conştiinţa şi de aceea avva Isaia recomandă atenţie.

Acelaşi bătrân duhovnicesc se arată cu alte ocazii un foarte bun cunoscător al legilor duhovniceşti şi al mecanismelor psihice. Când a fost întrebat ce este iubirea de arginţi, a răspuns: „A nu crede că Dumnezeu are grijă de tine, a nu spera în făgăduinţele Sale, a te umfla în pene“. Altfel spus, iubirea de arginţi este autonomizare, despărţire de Dumnezeu, necredinţă, slavă deşartă. Marile ispite cu care se confruntă monahii se găsesc concentrate în iubirea de arginţi. De altfel, ţine de logica patimilor să se înlănţuiască, să se conecteze în cele mai neaşteptate moduri. Iubirea de arginţi şi, în general, dorinţa de a acumula averi sunt moduri de însingurare. Te desparţi de Dumnezeu pentru că nu mai ai nevoie de El, ţi-ai asigurat tu cele de care ai nevoie. Şi faci asta pentru că nu mai poţi crede, sau mai bine zis nu te mai poţi încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în dragostea Lui faţă de tine. Temelia iubirii de arginţi şi a singurătăţii pe care o aduce cu sine este necredinţa, care se continuă aproape natural în slava deşarta („a te umfla în pene“, după cum zice avva Isaia); faima găunoasă a independenţei aparente.

Tot avva Isaia lămureşte ce este vorbirea de rău: „a nu cunoaşte slava lui Dumnezeu şi a-ţi invidia aproapele“. Din nou o formă de autonomizare şi de singurătate. O singurătate care nu seamănă deloc cu cea pe care o caută monahul, singur, dar unit cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Dacă privim cu atenţie apoftegmele rămase de la avva Isaia, putem vedea o dezvoltare logică a lor. Primele pun un foarte puternic accent pe nevoinţă, asceză, exerciţiul luptei împotriva mişcărilor sufleteşti care se opun duhului. Rezultatul unor asemenea practici este înţelepciunea, fineţea duhovnicească, dar şi psihologică. Aşadar asceza, chiar pentru nişte mari nevoitori, cum este Isaia, reprezintă un mijloc, o etapă intermediară în drumul către înţelepciune şi cunoaşterea lui Dumnezeu.