Asprul călugăr nemţean, trăitor într-un veac zbuciumat

Mă aflam într-o lungă călătorie. Primisem binecuvântare să particip la întronizarea primului episcop pentru românii din Australia şi Noua Zeelandă. După mai bine de 30 de ore de drum, cu escale la Londra şi Hong Kong, am ajuns la Melbourne, în îndepărtata Australie. Era în 26 iunie, pe înserat. În drum spre biserica românească din metropola australiană, am aflat vestea trecerii dincolo de pragul acestei lumi a părintelui arhimandrit Partenie Apetrei.

„Să ai grijă cu părintele Partenie!“

Îl ştiam suferind de multă vreme, dar nu credeam să se stingă atât de repede. Şi, datorită diferenţei de fus orar, în noaptea aceea n-am reuşit să mă odihnesc deloc. Când la Bucureşti se înnopta, în Melbourne era dimineaţă. M-am tot gândit la părintele Partenie şi la distanţa imensă care ne separa (aproximativ 17.000 de km.). Odată cu relatarea (corespondenţa) pe care am făcut-o la Radio Trinitas, despre evenimentul istoric de la Melbourne, am spus câteva cuvinte şi despre părintele Partenie. Cald la suflet, părintele Bogdan Ţifrea i-a adus în dimineaţa aceea un omagiu la postul de radio, care i-a transmis, la multe vecernii şi utrenii, cântările interpretate atât de minunat şi distinct în Catedrala mitropolitană din Iaşi de arhimandritul Partenie, până în ianuarie 2001.

Omul acesta a fost un monument în viaţă, un maestru al cântării, un monah cunoscător al istoriilor vechi, un om fascinant şi, în acelaşi timp, neînţeles. Greu te puteai apropia de el, trebuia să-l priveşti de departe, să nu-l superi cumva, să nu-i atingi vreo „coardă sensibilă“ a sufletului.

Dacă el hotăra, într-o zi, să-ţi întindă mâna, simţeai atunci bucuria întâlnirii cu un frate sau un prieten iubit pe care-l aşteptai de multă vreme.

Când am intrat în obştea de la Neamţ, câţiva bătrâni din mănăstire vorbeau despre el. Nu erau exclusiv cuvinte laudative, dar mi-am dat seama, de la început, că monahul cu pricina nu era unul de rând. Când am plecat la Catedrala mitropolitană din Iaşi, arhimandritul Claudiu Derevleanu, prietenul din tinereţe al Sfântului Ioan Iacob, m-a atenţionat: „să ai grijă cu părintele Partenie!“ Am fost, dintru început, „marcat“ de întâlnirea cu el. Vorbea puţin şi atunci tăios, avea un limbaj mai puţin cunoscut mie, unui monah obişnuit. În loc de miezonoptică spunea polunoşniţă, în loc de pastorală, pimenică, pentru mărimuri folosea cuvântul megalinarii, în loc de luminândă - exapostilarii, iar când se referea la slujire, spunea: vei pontifica mâine ş.a.m.d. Avea o ironie fină şi un cuvânt tăios care durea greu. Şi acum mai simt durerile unor cuvinte spuse în grabă de nerăbdătorul eclesiah.

Altfel, era un călugăr cultivat. Ştia carte, avusese profesori buni, el însuşi păstrând legătura cu teologia şi informaţia de calitate în anii de după terminarea şcolii.

„Sărmana cântare, în ce guri a ajuns“

Format în obştea de la Neamţ între anii 1941 - 1959, a stat pe lângă monahi vestiţi, printre care se aflau arhiereii Nicodim Munteanu, (ca patriarh venea des la Neamţ, iar fratele Nicolae Apetrei i-a fost ucenic la Palat) Galaction Cordun, Pavel Şerpe, Partenie Ciopron, Atanasie Dincă, Emilian Antal, Eugeniu Laiu Suceveanu, Victorin Ursache şi alţii.

I-a cunoscut mai târziu şi a colaborat, ca slujitor şi eclesiarh al Catedralei din Iaşi, pe mitropoliţii Moldovei, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaşu şi Daniel Ciobotea, pe episcopii vicari: Irineu Suceveanul, Adrian Botoşăneanul, Pimen Suceveanul şi Calinic Botoşăneanul. Fostul mitropolit al Olteniei, Nestor Vorniceascu i-a fost coleg şi într-o anumită măsură apropiat, iar printre slujitorii Catedralei s-a numărat, pentru câţiva ani, arhiereul-vicar al Episcopiei Romanului, Ioachim Băcăuanul, pe atunci arhidiacon şi colaborator al părintelui Partenie în administraţia căminului monahal.

Povestea uneori despre prietenia lui cu mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei, pe care l-a cunoscut la Neamţ, la începutul anilor â40. Un monah murise tocmai în zilele în care viitorul mitropolit al Olteniei se afla la Neamţ, în vacanţă. Atunci s-au cunoscut şi au cântat împreună prohodul. Puţini erau cei apreciaţi în cântare şi slujire de părintele Partenie. Printre aceşti puţini se numărau Firmilian Marin, Mitropolitul Olteniei, Atanasie Dincă - arhiereul, Victor Ojog - arhimandritul şi cam atât. Celor mai tineri, care aveau şi ei darul cântării şi al slujirii, le „tăia aripile“ ca să nu-i urmărească cumva păcatul mândriei. Au fost şi cazuri când spunea: „sărmana cântare, în ce guri a ajuns“, referindu-se la unii slujitori sau cântăreţi mai puţin pricepuţi.

Auzindu-l adeseori criticând cu asprime, l-am judecat pripit şi l-am acuzat de mândrie exagerată. Rectific acum, a fost doar o critică exagerată, motivată uneori, iar alteori dusă la extreme.

Avea momente când nu se putea comunica cu el

Dintre profesorii de la Neamţ şi Bucureşti, îi amintea uneori pe Benedict Ghiuş, Nicodim Sachelarie, Victor Ojog, Gheorghe Moisescu, Justin Moisescu, Teodor M. Popescu şi Petru Vintilescu. Era greu să ajungi în „pomelnicul“ lui. De altfel, în fiecare zi, pomenea minute în şir călugări şi mireni, profesori şi rudenii, între ei aflându-se mama sa Elisabeta, moartă de tânără, şi Mihai, tatăl său, fost primar în Giurgenii Romanului, unde a funcţionat, până în 1959, şi o mănăstire de călugăriţe, cu stareţe din neamul boierilor Sioneşti.

Din grija pentru pomenirea la Liturghie, s-a realizat şi un nou pomelnic al Catedralei din Iaşi, copiat după cel de la începutul veacului al XX-lea. În anul 2006, l-am actualizat, având ca model tocmai pomelnicul arhimandritului Partenie.

În fiecare an, mergea o dată sau de două ori la mormintele părinţilor din curtea Mănăstirii Giurgeni, oficia un trisaghion şi aprindea o lumânare.

La Iaşi fiind, pomenea adeseori de părintele Ioanichie Grădinaru, fost eclesiarh al catedralei, faţă de care avea numai cuvinte de laudă. Prin 1999 sau 2000, într-o zi mi-a spus: „Dacă mor, să mă îngropaţi în acelaşi mormânt cu arhimandritul Ioanichie“. Mai târziu, după ce a ajuns la Neamţ, a refăcut monumentul funerar, deteriorat între timp, înscriindu-şi numele alături, pe placa de marmură.

Arhimandritul Partenie n-a fost un mistic, dar s-a numărat printre călugării râvnitori. Iubea biserica şi pravila, cântarea şi buna rânduială.

Venea dimineaţa, cu o jumătate de ceas înainte de începerea slujbei. De cele mai multe ori, era interiorizat, nu vorbea, făcea observaţii scurte şi nu tocmai prietenoase. Alteori, punea întrebări, devenea interesat de o persoană sau un subiect, zâmbea puţin, făcea aprecieri, şi comunica cu cei de alături.

În prima săptămână a Postului Mare nu mânca nimic până la apusul soarelui, iar, după aceea, consuma două-trei mere şi un pahar cu apă. În ultimii 15 ani ai vieţii, se împărtăşea în fiecare săptămână. În toate zilele îşi citea rugăciunile din pravila monahilor, adăugând un acatist şi un paraclis. Îmi spunea câteodată: „Pravila se citeşte cu dulama şi epitrahilul pe grumaz...“.

Era un monah ordonat, îmbrăcat întotdeauna impecabil, cu cămaşă albă, având dulame şi rase de ţinută, purtând culion la toate slujbele şi pălărie atunci când ieşea în oraş pentru rezolvarea anumitor probleme.

Avea, ca toţi oamenii, momente când nu se putea comunica cu el, se închidea în sine şi nu permitea apropierea, chiar dacă era sinceră şi dezinteresată. A făcut bine multora, fără ostentaţie şi trâmbiţare.

Nu era fără de păcat, avea greşelile şi neîmplinirile lui

Mi-a povestit un părinte cum l-a „salvat“ într-un moment greu al vieţii, când persoane răuvoitoare ale regimului ostil Bisericii încercau să-l anihileze. Prin intervenţia arhimandritului Partenie a fost scăpat de detenţie şi adus la mitropolie cu puţin timp înainte de căderea regimului comunist. L-a atenţionat, atunci, să urmeze numai drumul Bisericii şi al chiliei, să-şi „ţie gura“ şi va fi în afara oricărui pericol. Starea tensionată n-a durat prea mult. După căderea „cortinei de fier“, monahul respectiv a fost hirotonit şi a rămas un timp în preajma binefăcătorului său. Mi-a spus într-o zi: „Pentru mine Partenie este un om mare. M-a ajutat să scap de la moarte...“. Aflându-se apoi departe de ţară, îşi aducea aminte de el şi-i alina bătrâneţile, trimiţându-i bani şi vizitându-l în fiecare an.

În timpul dictaturii, arhimandritul Partenie a fost la datorie. Plătea un mic tribut oamenilor vremii, dar nimeni nu se amesteca în activităţile Catedralei.

Generalul Dumitru Popescu, cel mai competent şef al Poliţiei judeţului Iaşi din veacul al XX-lea, el însuşi profesor de Drept şi om de vastă cultură, avea cuvinte de apreciere faţă de acest monah. Nu era singurul.

Preotul scriitor Constantin Nonea, arhimandritul Mitrofan Băltuţă - vrednicul şi bunul exarh şi stareţ al Cetăţuiei, scriitori, medici şi oameni importanţi ai cetăţii îl apreciau şi-l înţelegeau, chiar şi în momentele în care părea de neînţeles.

Aspru şi neînduplecat cum era, a cunoscut mâhniri şi umilinţe. Îndată după momentul decembrie 1989, a trecut prin încercări prilejuite de lucrarea celui rău. Era perioada în care patriarhul se afla retras la mănăstire şi se instalase un vid de putere. Amărăciunea acelor zile revenea uneori pe buzele părintelui Partenie. El purtase crucea până la capăt. Nu era fără de păcat, avea greşelile şi neîmplinirile lui ca om şi ca monah. Totuşi, greutatea crucii aproape l-a dărâmat. A găsit puterea s-o pună din nou în spate şi s-o ducă mai departe. De altfel, mitropolitul Sebastian Rusan l-a întrebat la călugărie: „Ai să poţi duce tu jugul ăsta, căci e tare greu...“. Stareţul Melchisedec a răspuns în locul lui: „Înalt Preasfinţite, s-o osteni şi el. Când îi va fi greu, va aşeza jos jugul acesta, se va hodini şi apoi va merge iarăşi o bucată de drum...“.

Spre sfârşitul vieţii, semna simplu: monahul Partenie

Credincios făgăduinţei din tinereţe, arhimandritul Partenie s-a întors la Neamţ unde a mai petrecut şapte ani din viaţa-i zbuciumată; 81 de ani din care 67 dăruiţi lui Dumnezeu. La Neamţ, s-a întâlnit cu liniştea chiliei şi cu frumuseţea rugăciunilor, cu ceasurile şi zilele de tihnă, cu smerenia cugetărilor.

Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni va fi spus monahul ajuns la vârsta psalmistului. Îl umbrise darul smereniei, semna scrisorile şi felicitările simplu: monahul Partenie; observase, cred, cum trece slava lumii acesteia, tinereţile, rangurile şi grija noastră pentru efemer. De aceea-i important ce punem în traistă - rugăciuni, lacrimi şi bună agonisită, ca să avem cu ce porni la drum în ziua pe care o hotărăşte Domnul.

Când Stăpânul a toate a cerut sufletul arhimandritului Partenie, am lăcrimat, aducându-mi aminte de atâtea întâmplări, bucurii şi tristeţi, ce le-am avut împreună. Nu pot să spun că iubirea lui a fost fără margini, nici că vieţuirea lui a fost desprinsă din sinaxare, dar pot afirma că părintele Partenie, arhimandritul şi eclesiarhul, a fost un monah râvnitor, strălucitor prin cântare şi slujire, un adevărat profesor de liturgică (cu oarecare carenţe, ca toţi ceilalţi profesori) un om care m-a fascinat şi intrigat în acelaşi timp, avea ceva din înălţimile Cerului şi din ţărâna pământului, un om cu multe lumini şi cu fireştile umbre care apar în fiecare seară. Nici una dintre zilele luminoase nu are până la capăt strălucirea soarelui. La un moment dat, ne întâlnim cu umbrele nopţii, dar căutăm din nou lumina pe care ne-o va împărtăşi o nouă zi.

Biografia arhimandritului Partenie Apetrei este interesantă, ca şi trecerea lui printre noi. M-aş bucura să ştiu că, într-o zi, se vor aduna, ca într-un mănunchi, câteva amintiri de la persoane diferite despre călugărul nemţean, trăitor într-un veac zbuciumat.

Cununa pregătită celor care au preţuit „regulile jocului“

În ceea ce mă priveşte, voi căuta să-mi aduc aminte cuvintele înţelepte şi experienţa bogată a cuvioşiei sale, să-i văd lumina care-i acoperea chipul brăzdat de ani şi de încercări, să-l pomenesc, precum şi el pomenea o generaţie întreagă, în taina Liturghiei şi-n pomelnicul iubirii.

În ajunul pomenirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, 2008, când trupul fostului meu eclesiarh a fost aşezat în mormântul din cimitirul Lavrei, i-am făcut pomenire şi la Melbourne, departe de ţară şi de „mănăstirea mănăstirilor“.

S-au rugat, alături de soborul clericilor, trei arhierei, iar a doua zi, la Sfânta Liturghie, cinci arhierei l-au pomenit atât la proscomidie, cât şi la vohodul mare. S-au unit atunci rugăciunile ierarhilor şi clericilor din ţară, care nu l-au uitat şi i-au preţuit lucrarea, dăruirea şi lupta.

S-a dus acum să primească răsplată şi cununa pregătită celor care au preţuit „regulile jocului“.

El, Dreptul Judecător, care ştie limitele firii omeneşti, Îi va ierta lipsurile şi umbrele şi-L va aşeza în ceata celor care L-au lăudat pe pământ în grai de psalmi şi-n înălţătoare cântare.