Aşteptare şi atingere

Depărtare şi apropiere: raporturi spaţiale, dar mai ales emoţionale, le trăim fiecare, uneori atât de banal, că nici nu le mai băgăm în seamă, condiţionat de simţul limitelor, al identităţii proprii, dar şi de capacitatea de a ne deschide, de încredere, de respect - atât pentru sine, cât şi pentru Celălalt -, de tendinţele retractile sau expansive, până la urmă de ritmicitatea sistolic-diastolică a întregii fiinţe.

Avem cu toţii momente sau perioade privilegiate când distanţa, dar şi suprimarea ei developează sensuri în fond deloc diferite de suprafeţe, prin aşezarea în lumina firească a experienţei. În acele momente, intervalul ca loc al absenţei (din care putem face o binecuvântare sau un blestem, fiindcă o trăim ca dar sau ca retragere a darului), dar şi întâlnirea ca loc al prezenţei (ce, la fel, poate fi investită în ambele sensuri) ne dezvăluie dimensiuni adesea ignorate, uitate, sfidate sau eludate ale vieţii noastre şi ale vieţii Celuilalt: cel ce ne apare în cale de fiecare dată tocmai spre a-l descoperi în calitatea sa de Aproape al nostru.

Un astfel de timp privilegiat, căci aflat sub semnul Harului, este timpul aşteptării unui copil. Modelul biblic prin excelenţă este, desigur, acela al Fecioarei Maria. Potir ales, al purităţii şi al supunerii faţă de cele sfinte, Maica Domnului nu-i spune îngerului Bunei Vestiri decât "Fie mie după cuvântul tău" (Luca 1:38). Cea prin sufletul căreia "va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi", cum îi va spune Simeon (Luca 2:35), şi-a aşteptat Copilul în smerenie şi ascultare, împărtăşind natural bucuria stării celei noi.

A aştepta un copil te învaţă pregătirea pentru Marea Întâlnire, care, oricare ar fi datele, e întâlnirea cu darul lui Dumnezeu, darul vieţii, e întâlnire concretă cu tine şi cu Dumnezeu, căci întâlnire concretă cu un Celălalt care-ţi revelează cine eşti şi Cine ţi-e Creator, Judecător şi Sfinţitor. Nu ştii dacă vei ajunge la capăt şi cum, nu ştii dacă vei fi în stare să primeşti cum se cuvine acest dar, temeri de tot felul îţi schingiuiesc carnea... or, dimpotrivă, crezi în forţa ce ţi se va da, în capacitatea de a fi un părinte suficient de bun. Sufletul îţi devine, deodată cu trupul, laborator alchimic, în care Nordul ţi se dezvăluie altul decât cel pe care-l imaginai, orizonturile sunt deodată altele, fluide, gândurile-ţi nasc lumi noi, pline de speranţă, lăsând să se dizolve tot ce e fără miză. Nimic nu mai e ca înainte.

A aştepta un copil e un timp ce ţi se dă pentru a te scutura de clişee, de prejudecăţi, de resentiment, de tot ce interferează cu autenticul din viaţă şi din lucruri. Înveţi, puţin câte puţin, să speri, să îngădui, să te opreşti. Să laşi să vină şi să plece stări care altfel te copleşeau, te dezorganizau. Ritmul ţi-e altul, orgoliul ţi-e pus în paranteză de nevoi mult mai înalte şi, deşi te simţi într-un mod cu totul special, îţi dai seama că acest ceva special îşi are rădăcinile şi scopul undeva dincolo de tine. Înveţi să asculţi tăcerea şi să o respecţi, înveţi să te raportezi altfel la corporalitate, la planul concret, material, căruia-i sesizezi ancorele şi rosturile şi care ţi se arată mai limpede.

A aştepta un copil te învaţă în acelaşi timp depărtarea şi apropierea, jocul distanţelor, al absenţei şi prezenţei tale în lumea Celuilalt. Înveţi să atingi, căci copilul pe care îl aştepţi te îndrumă să descoperi frumosul nebănuit din fiecare atingere, făcându-se prezent prin semne ce nu găsesc egal în alte forme de gratificare. Încărcată de intimitate, de sentimentul purtării de grijă, de dragoste, atingerea îţi dezvăluie resorturi care, odată activate, te determină să te raportezi altfel la lucruri şi la oameni. Înveţi să negociezi şi să flexibilizezi limite, înveţi să cauţi justa măsură între a fi intruziv şi a nu lua în seamă, înveţi să te gândeşti la copilul aşteptat ca la o fiinţă autonomă, ce va avea nevoie de siguranţă, de dragoste, de îngrijire, dar şi de independenţă, de libertate, de a respira singur.

Înveţi să îndrăzneşti a atinge cele de neatins, căci la capătul degetelor tale simţi crescând nu doar plămada dorinţei, ci promisiunea unei lumi ce nu ştiai a o defini anterior. Şi te înfiori... şi mulţumeşti, căci atât numai, şi e tot ce ai trăit mai curat.