Asumarea crucii - responsabilitate şi demnitate

Pericopa evanghelică din cea de-a treia duminică a Postului Paştelui este una dintre cele mai scurte din cursul anului bisericesc şi, cu siguranţă, cea mai scurtă din perioada premergătoare Învierii Domnului. Doar cinci versete. Dar cinci versete atât de ample şi de bogate din punct de vedere duhovnicesc că multe alte romane sau exegeze nu ar fi de ajuns să atingă aceeaşi profunzime. Valoarea sentinţelor Mântuitorului reiese şi din aceea că, lucru rar, Hristos a chemat la Sine mulţimea (v. 34). Nu a mai fost discret, nu S-a ferit să spună ce avea de spus, să facă ce voia să facă. Alte dăţi era mai reţinut, mai tainic, mai ales când săvârşea minuni. De data aceasta îi vrea pe toţi lângă El. De ce? Pentru că mesajul are valoare universală. Pentru că toţi trebuie să îl ştie. Pentru că de acele cuvinte şi de raportarea la ele depinde mântuirea fiecăruia.

Raportarea presupune libertate. Învăţătorul lumii îi lasă pe oameni liberi să aleagă dacă vor sau nu să vină după El. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“. Este o opţiune, doar „dacă voieşte cineva“. Mântuitorul este delicat, este grijuliu cu sensibilitatea ascultătorilor. Nu le porunceşte, nu le ordonă. Le sugerează gingaş că ce le spune este un sfat. Aşa cum în Vechiul Testament, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa...“ (Deuteronom 30, 19-20). Sau cum tot Mântuitorul îi oferă tânărului bogat şansa împlinirii spirituale: „De voieşti să fii desăvârşit, du-te şi vinde averea ta...“ (Matei 19, 19). Este evident din aceste trei exemple că Dumnezeu respectă libertatea omului. Dar atunci când invită la fericire, la viaţă, la desăvârşire, nu invită la un lucru facil. Chemarea implică greutăţi, piedici, responsabilitate. Este o invitaţie la chin, dar, paradoxal, şi la victorie. Iar acest paradox se continuă cu un altul: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa“. Cel care va dori să câştige, o să piardă, iar cel care va şti să piardă, va învinge. Nu trebuie să fim absurzi. Nu ne putem bucura de greutatea vieţii. Nu putem fi fericiţi că suferim, că suntem bolnavi, că suntem singuri. Dar putem să acceptăm totul ca voie a lui Dumnezeu, ca încercare, pedeapsă sau orice vrem. Nu ni se cere să fim încântaţi, deşi ne vine să plângem. Redăm mai jos o istorioară preluată de la IPS Antonie Plămădeală, mitroplitul Ardealului, menită să susţină afirmaţiile de mai sus.

Am întrebat odată pe un orb înţelept: cum îşi poartă suferinţa? În aparenţă era liniştit, împăcat, pozitiv în gândurile şi planurile lui, şi era dat adesea drept exemplu de om fericit, chiar în suferinţa lui. Mi-a răspuns cu o sinceritate pentru care nu ştiu cum să-l preţuiesc, ori de câte ori îmi aduc aminte: „Îmi port suferinţa cu durere. Cum aş fi bucuros când nu văd? Nu văd oamenii, care trebuie să fie frumoşi. Nu văd pădurea. Nu văd florile. Nu văd lumina. Nu pot citi cărţile. Sunt împăcat şi nu cârtesc. O iau ca pe o încercare a lui Dumnezeu. Şi încerc să fiu folositor şi altora. Dar asta e cu totul altceva. Îmi aduc bucurii lucrurile bune pe care le pot realiza, dar suferinţa de a nu vedea nu trece!“. Mi-a dat un răspuns omenesc, adevărat. Şi l-am înţeles. Şi l-am crezut. Şi l-am iubit.

Şi cred că aceasta este asumarea practică a crucii. A accepta voia lui Dumnezeu înseamnă a primi liniştit calea pe care El ţi-o deschide înainte. A păşi ferm pe acest drum unde, la capăt, Hristos ne aşteaptă „întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri“ (v. 38).