Au fost cei dintâi

Privesc îndelung icoana care-i reprezintă pe cei doi Sfinți Apostoli, Petru și Pavel, îmbrățișați. Nu se știe de când datează prototipul acestei icoane. Desigur, ea a fost concepută la un interval de timp care să-i fi permis zugravului o privire aprofundată asupra biografiei și lucrării celor doi ucenici ai Domnului, poate din perspectiva câtorva secole. Se pare că una din cele mai vechi icoane, pe această concepție, se află în Sfântul Munte, la Mănăstirea Caracalu. În Ro­mânia, apare la Mănăstirea Snagov, zugrăvită în turla mare.

În erminiile iconografilor regăsim linia și indicațiile sub formă de norme obligatorii pentru pictura sacră bizantină, ortodoxă. Aceste erminii cuprind precizări cu privire la repre­zentarea chipurilor celor doi Apostoli: Sfântul Petru, bătrân cu barba rotundă, Sfântul Pavel, ple­șuv, cu barba cenușie. Din cele mai vechi mărturii iconografice, Sfântul Petru este pictat cu fața ovală, părul capului alb, în bucle mici, barba cârlionțată, ochii adânciți. Se spune că astfel apare chiar în cele mai vechi icoane, între care cea aflată pe peretele unui cubicul din secolul al 3-lea, cunoscut sub denumirea Catacomba Sfin­ților Petru și Marcellinus, din Roma, pe Via Labicena. Mărturii iconografice la fel de vechi vorbesc despre înfăți­șa­rea Apostolului Pavel, așa cum apare într-un basorelief, datat din secolul al 4-lea, de pe sarcofagul unui oarecare Junius Bassus. Basorelieful se păstrează acum în criptele Vaticanului. În toate icoanele, Apos­tolul Pavel apare zugrăvit cu o frunte largă și capul pleșuv, barba rară, cu fire subțiri, cenușii. Descrie­rea din Actele Sfintei Tecla îl arată astfel: mic de statură, picioarele încovoiate înlăuntru, nasul relativ pro­nunțat, sprâncene unite și o fizionomie atrăgătoare. Figura prelungă, frunte mare, brăzdată de trei cute orizontale. Ochii sunt mari, deschiși, în orbite adâncite.

Cunoscând viața și traseele misionare ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, având ca sursă scrierile Sfinților Părinți și cele care alcătuiesc Noul Testament (Faptele Apostolilor), nu-mi propun să le analizez din unghiul rezultatelor misionare, ci aș dori să trezesc în cititori anumite stări sufletești care m-au îndemnat la reflexie, sporindu-mi înțelegerea și evlavia pentru cei doi minunați ucenici ai Domnului. Aceste trăiri mi-au fost provocate, induse pur și simplu, de contemplarea îndelungă a icoanelor care îi reprezintă îmbrățișați: materializare vizuală cu mare putere de sugestie a ideii de consens duhovnicesc și comuniune harică.

Deosebit de important este faptul că Sfântul Apostol Petru împreună cu fratele său, Andrei, au avut sublima șansă de a fi cei dintâi cărora Mântuitorul Iisus Hristos le-a adresat chemarea de a-L urma, de a-I fi ucenici. Simon (Petru!) I-a auzit glasul, I-a simțit respirația, dar mai ales I-a ascultat cuvintele, în divina lor simplitate și deopotrivă profunzi­me de conținut. Petru a primit, aşa cum primești aerul, apa, lumina, în­vă­țătura pe care întruparea Fiului lui Dumnezeu a oferit-o omenirii căzute drept soluție unică pentru întoarcerea omului greșelnic „acasă”. Recunoașterea lui Iisus drept Persoană divino-umană, cu toate subtilele implicații ale acestui miracol, era, desigur, un fel de ,,terra incognita” pentru un simplu pescar, pentru care viața semăna doar cu un năvod, pe alocuri sfâșiat de colții puternici ai peştilor. Dar, odată refăcute cu meșteșug ochiurile rupte, lotca, sau micuța ambarcațiune, spinteca iar valurile și mâinile dibace aruncau plasele, după o intuiție ancestrală, în locuri unde adâncul tăinuia bancuri și spornice aglomerări de pești argintii, aducându-i să-și afle sfâr­șitul pe scândura udă a corabiei. Ne­pu­­tincioși să scape prin ochiurile anu­me socotite, smulși mângâierii mătăsoase a valurilor ocrotitoare și dă­tătoare de viață, acolo, pe scându­ra udă, peștii oglindeau în ochii lor, imens uimiți de ce li se întâmplă, lumina roșietică și apoi mereu mai stinsă a amurgului. Dar pescarul nu bagă în seamă astfel de conotații ale unei realități pe care o trăiește zilnic, cu aceeași simplă, biologic-jus­tificată, satisfacție.

Evident că supunerea lui Petru la întreitul interogatoriu („Mă iubești tu, Petre?”) a fost determinată de co­relarea, în memoria Mântuitorului, cu cele trei lepădări ale ucenicului. Dar acestea se vor fi întâlnit, în dreapta judecată dumnezeiască a lui Iisus, cu rugăciunea și propriile lacrimi de sânge din Grădina Ghetsi­mani. Atunci, Domnul a fost Om și de aceea a putut înțelege slăbiciunea omenească din sufletul lui Petru, în timp ce El era judecat de Pilat și condamnat la crucificare. Domnul Şi-a amintit și a înțeles pe deplin slăbiciunea firii omenești! Dar, deopotrivă, și capacitatea acesteia de a se pocăi și a se dărui trup și suflet, până la jertfa de sine, unui crez, unui Adevăr unic. Astfel că Domnului I-a fost pe deplin edificator, pentru iertarea lui Petru, acel zguduitor plâns cu amar!

Apostolul Petru va fi crucificat la Roma. Pentru el, aceasta va reprezenta dovada credincioșiei desăvâr­șite față de Hristos Cel răstignit și înviat. Dintr-o sublimă smerenie, el va cere să fie răstignit cu capul în jos, pentru ca, la ieșirea sufletului, privirile să-i fie îndreptate acolo sus, unde nădăjduia să-l primească Domnul său, cum îl primise nu cu multă vreme în urmă pe cel dintâi mucenic creștin, Arhidiaconul Ștefan. Omenitate și sfințenie! Cea mai exactă definiție pentru persoana și personalitatea Sfântului Apostol Petru!

Dacă expresia de pe chipul Sfântului Apostol Petru oglindește acea interogație asupră-și și totodată o pace interioară, motivată de convingerea împlinirii cu credință, în chiar esența ei, a misiunii la care fusese chemat de Însuși Mântuitorul, chipul Sfântului Apostol Pavel pare a fi dominat de acea îndârjire funciară a caracterului său, care însă a cunoscut două aplicații diametral opuse. În aceeași icoană, Saul (prigonitorul creștinilor!) apare cu privirea ațintită înainte, a pândă, vrând parcă să descopere ceea ce părea să pună în pericol tot eșafodajul de principii și precepte morale ale Vechiului Legământ, care-i fusese armătură propriei existențe de până în ziua aceea când... Urechea stângă se evi­dențiază în portretul-icoană dimensionată aproape nefiresc, sugerând dilatarea auzului, vibrând la cuvintele cu ecou de eternitate: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” Și Saul, prăbușit la pământ, la pământul din propria sa alcătuire!, se ridică. Dar e orb! Nu mai are nevoie de ochii de până acum, până când aceș­tia vor ști să vadă Adevărul! Din clipa aceea, Saul va fi Pavel. Va fi la fel de îndârjit, dar de-acum doar întru mărturisirea acelui nou Adevăr. Iconarul i-a zugrăvit pe chip, cu linii viguroase, în trăsături de tușă groasă, adâncită, dorința, voința și cre­dința cu care parcă tocmai din acest moment își începe misiunea. Ochii imenși privesc înainte spre o țintă numai de ei văzută și hotărâți s-o atingă cu orice preț, cu prețul vieții.

Dacă zăbovim încă un moment asupra acestei icoane, vom observa ceva, vom simți mai bine spus starea celor doi Apostoli în îmbrățișarea sugerată. Nu se cuprind unul pe altul cu brațele (care nu se văd, poate fiind vorba de un fragment de frescă?), ci par să facă un singur trup, alcătuit dintr-o singură ființă, voință și credință. S-au strâns atât de aproape, tocmai pentru ca să nu poată să-și facă loc între ei și în lăuntrul lor nici o îndoială, nici o tăgăduire, nici o spaimă omenească și mai ales nimic din ceea ce i-ar mai putea despărți de Hristosul cunoscut, crezut, mărturisit, propovăduit și slăvit până la ultima suflare.

Sintetizând cele ce au încercat să decripteze taina din starea sufletească, duhovnicească zugrăvită pe chipurile celor doi Sfinți Apostoli, ar părea că această icoană, mai mult decât celelalte, constituindu-se într-un fel de variațiuni pe temă dată, traduce în linie și culoare o întâlnire în acel unic Adevăr, o îmbrățișare înainte de plecarea la propovăduirea acelui Adevăr și, deopotrivă, o îmbră­țișare la o revedere, pentru un scurt popas, după parcurgerea unui traseu misionar. Trei momente de întâlnire profundă întru Hristosul Cel viu, mărturisit.

Îmbrățișându-se astfel, Sfinții Apostoli Petru și Pavel par să-și împărtășească (fără cuvinte) totul despre propovăduirea Cuvântului! De aceea se cuvine și noi să le adresăm, după praznicul rânduit lor, aceste cuvinte ale Acatistului: „O, preadulce Petre și preaiubite Pavele, părinții cucerniciei noastre, primiți această scurtă cântare, ca pe o gângurire de prunci mici și slavei celei veșnice învredniciți pe cei ce viersuiesc: Aliluia!”