Au trecut 30 de ani

15 ianuarie 1988. Aleea Clasicilor. Parcul Pușkin. Viscol. Câțiva tineri s-au adunat în fața bustului lui Mihai Eminescu pe un frig de crăpau pietrele. Înghe­țați, ne-am strâns în fața marelui poet cam vreo 15 stu­denți sau proaspeți absol­venți de filologie, jurnalism, istorie, majoritatea din Chișinău și câțiva din Tiraspol. Nu știu cine a recitat prima poezie, dar îmi aduc aminte foarte bine că a fost o poezie de Eminescu, pe care, de la un punct încolo, majoritatea dintre noi o scandam cu voce tare, pentru că mai toți o știam pe de rost. Apoi s-a recitat o poezie de Nichita Stănescu, după care am recitat și eu o poezie de Doinaș.

Fiecare ținea să arate că știe pe de rost cel puțin o poezie din creația celui mai mare poet român. Gheața s-a spart. Valentin Ajder a cântat ceva. A cântat ceva și Dzan. A cântat ceva și Fidel Galaicu. Au recitat o poezie Veaceaslav Cebotaru și Anatol Șa­laru.

Parcă-i aud și acum pe Vasile Maxim și Anatol Șalaru cum recitau apăsat și cu vigoare poezii de Eminescu și Păunescu. Valentin Ajder îi acompania la chitară, iar când și-au terminat poeziile, au început să cânte din repertoriul lui Socaciu, cel cu tatăl care vine cu căruța la oraș ca să-și vadă fiul. Câțiva bărbați treceau pe alee și și-au încetinit pașii, când ne-au auzit cântând și recitând poezii în limba română. S-au oprit să ne asculte, dar erau așa de speriați că se uitau în jur, de parcă se temeau să nu apară mili­țienii. Li s-au mai alăturat câțiva trecători. Apoi încă vreo câțiva, dar toți se uitau cu teamă în jur.

În acele timpuri, era un mare curaj nu doar să reciți poezii în românește în stradă, dar și să le asculți, chiar și dacă erau niște pasteluri de Alecsandri sau niște poezii de dragoste de Doinaș.  „Mergeți, mergeți, ce v-ați oprit?”, îi îndemnă un milițian, ivit în spatele celor care ne ascultau. Cineva ne-a îndemnat să nu-l luăm în seamă. Am continuat să cântăm și să spunem poezii până seara târziu. Am convenit să ne adunăm în fiecare duminică pe Aleea Clasicilor, astfel că am revenit în fiecare duminică din acea iarnă geroasă. Nu ne-a mai fost frică și am ieșit în stradă să spunem poezii în limba română și, dacă la început ne asculta doar o mână de oameni, peste vreo două luni, la ședințele Cenaclului Mateevici, se adunau mii și apoi zeci de mii de oameni.

Pe vremea aceea nu exista Frontul Popular, nu se organizau mitinguri și demonstrații, era doar Cenaclul Mateevici. În fața tancurilor am ieșit recitând poezii. Mișcarea de eliberare națio­nală a apărut odată cu Cenaclul Mateevici. De atunci sunt, iată, mai bine de 30 ani.