Aurel Băeşu, aproape un clasic

Sunt artişti cu care timpul pare să nu aibă răbdare. Sintagma este moromeţiană şi Eugen Simion a ales-o ca să-i dea, inspirat, titlul unei cărţi in memoriam, consacrată lui Marin Preda. Cu mulţi creatori, timpul a fost nerăbdător. Cazul lui Mihai Eminescu în literatură, al lui Ştefan Luchian în pictură, pentru a ne referi la cultura românească, ilustrează perfect sminteala unor vremuri ieşite din ţâţâni. Dar există şi o lucrare secretă, greu de explicat, a timpului. Acestor hărăziţi pământeni li se rânduieşte o altă bătaie a secundei. Trăiesc sub semnul grăbitei împliniri.

M-am gândit la toate acestea în urmă cu ani, văzând în sălile Muzeului de Artă din Bacău retrospectiva „Aurel Băeşu - 110 ani de la naştere”. Pictorul, născut în 1896 la Fălticeni şi trecut la cele veşnice în 1928, la Piatra Neamţ, la doar 32 de ani, îmi stârneşte de fiecare dată interesul, poate şi pentru că îmi aduce aminte de locurile copilăriei şi de farmecul care mă cuprindea atunci când intram în Muzeul Fălticenilor şi dădeam cu ochii de pânzele lui, cu peisaje tihnite şi viu colorate, ori de portretele cu adâncă radiografie sufletească ale unor fălticeneni de vază ca Ion Dragoslav şi Vasile Savel. Acele picturi, aduse în muzeu de ctitorul acestuia, Vasile Ciurea, au reprezentat pentru mine şi primele întâlniri cu arta adevărată. Din vorbirile ca de taină cu profesorul meu, Aurel George Stino, care avea în casă şi câţiva Băeşu, am aflat atunci unele lucruri despre pictorul de la Fălticeni a cărui existenţă se aşezase sub semnul tragicului, condamnat, asemenea lui Luchian, la moarte grăbită prin îmbolnăvirea de ftizie, boala fără de leac a primei jumătăţi a secolului trecut. Cu moartea în priviri, Aurel Băeşu, ştiind că timpul nu mai are răbdare cu el, a ars până la ultima picătură de viaţă ca să-şi împlinească vocaţia, datul. A lăsat o operă întinsă, mai ales dacă avem în vedere scurtimea anilor. Creaţia lui Aurel Băeşu însumează peste 500 de lucrări, mărturisitoare majoritatea ale virtuţilor de creator de stirpe rară. Ieşit din pragurile stâncoase şi îngrăditoare ale canoanelor academismului cultivat la Belle Artele ieşene, Aurel Băeşu s-a dedat cu voluptate peisajului, ­lucrului în plein air. A lăsat lumina să-i scalde slobodă pânzele şi a ţesut cu rafinament adevărate scoarţe cromatice. Compoziţia sa s-a situat, de la un an la altul, sub semnul esenţializării. Orchestrarea lui compoziţională s-a focalizat pe contrapunctarea câtorva elemente, nu prea multe, dar definitorii pentru o privelişte din natură, ori pentru universul urban sau rural. În acelaşi timp, Aurel Băeşu s-a simţit atras de chipul uman. A realizat numeroase portrete şi a făcut-o printr-o profundă sondare psihologică, prin descoperirea cifrului fiinţei omeneşti, Astfel că portretele sale au consistenţă, adevăr uman şi o lumină lăuntrică iradiantă.

Timpul n-a mai avut răbdare cu Aurel Băeşu. Pictorul n-a fost însă risipitor cu acesta. L-a împodobit din belşug cu lucrarea sa roditoare. E ceea ce-am simţit cu ani în urmă, îndată intrat în sălile Muzeului de Artă din Bacău, privind zecile de tablouri împrumutate de la muzele din Moldova pentru retrospectiva „Aurel Băeşu 110 ani de la naştere”. Era al doilea demers recuperator, după cel din 1966, al instituţiei băcăuane, privitor la acest artist. Suita de lucrări aflate pe simezele acelei expoziţii îndreptăţea afirmaţia din 1922 a unuia dintre marii critici români, Alexandru Busuioceanu, care scria despre Băeşu că „este aproape un clasic”.