Autobiografia faptelor şi a gândurilor

Suntem obişnuiţi să ne scriem fiecare memoriile. Fie că le notăm pe hârtie sau în inimile celor care ne cunosc, cu stiloul în mână sau cu exemplul personal. Suntem singurii care ne scriem propria istorie adevărată sau singurii care putem dispune de varianta ei necenzurată, reală şi constantă. Părerea oficială este că oamenii nu ne pot scrie decât o biografie, în nici un caz o autobiografie. Există, însă şi excepţii, care pot deveni, la rândul lor, surprinzătoare. Sunt nenumărate tratate şi manuale de istorie care ne prezintă viaţa diverselor personaje care au schimbat lumea, prin ochii celor care le-au cunoscut. Nu putem vorbi în acest caz despre o moştenire autobiografică? Sigur că da, pentru că, deseori, ne scriem autobiografia prin impresiile pe care le lăsăm celor care ne-au cunoscut. O autobiografie a faptelor şi gândurilor noastre.

Am întâlnit cu totul întâmplător un caz excepţional, care m-a uimit şi m-a făcut să reconsider termenul de autobiografie. Vinovată pentru aceste îndoieli răsărite brusc este cartea Margueritei Yourcenar, Memoriile lui Hadrian. Bineînţeles, nu am ales-o drept exemplu pentru omonimie, nici pentru a face apologia unui împărat păgân, ci, în special, pentru metoda folosită pentru scrierea acestei cărţi. Sunt convins că mulţi oameni convinşi pe nedrept de inutilitatea propriei persoane în cursul istoriei şi-au dorit să imite măcar viaţa şi obiceiurile unui personaj celebru. Nici unul, încă, nu s-a gândit să scrie o autobiografie a acelui personaj preferat, pentru că ar fi însemnat să intre perfect în pielea acestuia. Iar dacă încercăm să fim identici cu cineva, durerea cea mai mare rămâne aceea că nu putem, nu că ne este interzis. Nimeni nu îţi interzice să imiţi un exemplu, dar trebuie să te opreşti înainte de a te considera acel personaj. Vei fi nespus de dezamăgit să constaţi cât de multe lucruri nu ai, de fapt, în comun cu omul ales şi cât de diferiţi rămâneţi interior.

Dezamăgirile tinerilor de astăzi se consumă în această direcţie a imitării forţate şi inutile, până la paroxism, a cuiva. Ei ar putea scrie o autobiografie a idolului preferat, pentru că ştiu la perfecţiune preferinţele şi dezgusturile acestuia şi trăiesc până la un punct viaţa lui. Din păcate, nu realizează că este necesar să scrii primordial autobiografia ta, nu a altuia. Revenind acum la exemplul lui Marguerite Yourcenar, trebuie precizat că şi-a petrecut ani întregi cercetând în cele mai mici amănunte viaţa împăratului Hadrian, pentru a-i putea scrie autobiografia. Şi a reuşit să imite extraordinar stilul scrierilor romane şi subiectele pe care împăratul le-a trăit în viaţa cotidiană. A ajuns să spună că îl cunoştea pe împărat mai bine decât pe propriul ei tată. Un singur lucru i-a scăpat: adevărata preferinţă a împăratului. Sunt ferm convins că singurul lucru esenţial care separă o biografie de o autobiografie este intenţia celui descris. Dacă Hadrian nu a scris-o, înseamnă că nu a vrut să o scrie. Nu înseamnă însă că nu a vrut să rămână în istorie drept un împărat care a păstrat echilibrul Imperiului Roman. Aceasta este toată autobiografia lui.

În concluzie, ne putem scrie autobiografia şi facem lucrul acesta în orice clipă conştientizată de noi înşine şi de cei care ne cunosc. O scriem şi pe pământ în inimile oamenilor şi în ceruri cu propriile fapte şi gânduri, iar lucrul acesta este cel mai important. Nu celebritatea noastră, nici imitarea altora şi nici chiar unicitatea propriei persoane nu ne garantează reuşita acestei lucrări, ci doar conformitatea ei cu voinţa divină. Lucrurile păcătoase rămân în istorie ca nişte pete uriaşe, iar lucrurile frumoase, asemenea razelor divine necreate. Depinde în ce lumină dorim să o scriem. Trebuie doar să nu uităm un lucru: autobiografia noastră din ceruri va fi doar opera celor asupra cărora am intervenit într-un fel sau altul. Singura autobiografie reală şi care merită este aceasta. Depinde doar de noi dacă vom fi în stare să o scriem aşa cum se cuvine: cu dragoste şi răbdare.