Automatismele limbii

Considerate îndeobşte nişte paraziţi inofensivi, ticurile verbale sunt cu mult mai redutabile decât credem. Deşi ne irită prin excesiva lor folosire, ele nu sunt scăpări nedorite sau stereotipii lexicale pornite din nu se ştie ce pârghii inconştiente, ci chiar centrul de ordine al fluxului lexical. Aşa cum mental avem anumite imagini obsesive care ne vin înaintea ochilor mai des decât altele, tot aşa pe limbă ni se ivesc anumite locuţiuni de care facem uz cu o vădită predilecţie. Întrebaţi de unde înclinaţia de a le da o întrebuinţare mai frecventă decât altor cuvinte, răspunsul obişnuit invocă preferinţa estetică: ne plac acele expresii mai mult decât altele, şi tocmai de aceea le folosim îndeosebi. Simţim că anumite cuvinte ne reprezintă mai mult decât altele şi prin urmare le preferăm.

Preferinţa aceasta poate fi atât de adâncă încât, chiar dacă ne-am propune prin absurd să scăpăm de toate ticurile verbale care ne bruiază scrisul, nu vom reuşi. Şi asta nu fiindcă am fi neputincioşi, ci fiindcă, în lipsa ticurilor, nu am mai putea scrie. Condiţia fluenţei scrisului este apariţia unor puncte recurente pe parcursul lui. Aceste puncte sunt precum popasurile rutiere pe marginea unui drum: te opreşti la ele pentru a-ţi recăpăta suflul. Sau, mai precis, pentru a-ţi recăpăta ordinea gândurilor. Aceste bucle sunt "recurente" deoarece revenim la ele chiar fără să vrem asta, ca într-o curgere circulară în care deplasarea nu se poate face decât trecând prin aceleaşi halte intermediare. Scrisul nostru este linear numai sub unghiul aspectului lui exterior, adică sub forma însăilării unor cuvinte ce se ordonează de la stânga la dreapta şi în rânduri succesive. În realitate, monologul interior al celui care scrie este unul circular, iar împrejurarea că exteriorizarea lui ia forma unor linii ce se rup la cap de rând nu schimbă natura interioară a scrisului. Când scriem, nu înaintăm, ci facem vârtejuri sintactice. Scrisul e ca un râu a cărui albie sileşte şirul cuvintelor să formeze pe alocuri curenţi turbionari. Aceşti curenţi sunt vârtejurile indispensabile fără de care scrisul nu ar putea înainta. Scriem alcătuind trombe lexicale, adică bucle cu rost recuperator.

De importanţa buclelor recurente ne dăm seama atunci când, obosiţi sau nervoşi fiind, ne apucăm să scriem. În momentul acela, primele vorbe care ne vin în minte sunt tocmai ticurile verbale. Ele sunt ca exerciţiile de încălzire pe care un sportiv anchilozat le face înaintea exerciţiilor impuse. Ele sunt ca o reacţie instinctivă de apărare în faţa unei dezordini lexicale ce ameninţă să se preschimbe în salată de cuvinte. În faţa riscului logoreei delirante recurgem la ajutorul focarelor de ordine mentală, adică la ticurile noastre.

Faptul că fiecare are ticurile lui ţine de natura idiopatică a minţii: suntem particulari chiar şi în ritualurile verbale pe care le săvârşim până la saţietate. Ciudăţenia este că oricine ne ascultă sau ne citeşte le depistează repede, în vreme ce noi nu le percepem prezenţa decât în momentul în care, stânjeniţi de frecvenţa apariţiei lor, sfârşim prin a ne sătura de ele. Atunci intervine lepădarea de tic sau, mai curând, dozarea lui într-o formă cât mai puţin agasantă. Stereotipiile acestea nu sunt obositoare decât dacă sunt privite din afară. Judecate de un cititor, ele sunt dezgustător de manieriste şi izbitor de neplăcute. Şi, în plus, stârnesc aceeaşi uimire ca spectacolul celui care îşi roade unghiile sau care face vârtejuri de păr deasupra urechii. Îl privim şi nu înţelegem de ce nu-şi dă seama ce impresie lasă. Explicaţia ţine de ritmul fluxului său mental: atenţia lui e îndreptată în cu totul altă parte, şi anume către stăpânirea unei emoţii sau către urmărirea unui gând.

Dar cele mai profunde ticuri ţin de structura monologului nostru interior. Ele nu se mărginesc la cuvinte sau locuţiuni, ci la obişnuinţe sintactice. Adică la anumite matriţe în care scriitorul îşi toarnă materia cuvintelor. Dacă un om preferă să înceapă fraza într-un anumit fel şi apoi s-o continue în alt fel nu este fiindcă are avea nişte preferinţe estetice pe care şi le-a însuşit citind critică literară, ci fiindcă instinctul lui verbal se ghidează după nişte formule ce corespund ritmului său mental. Ceea ce înseamnă că sintaxa ascultă de o cadenţă psihică care ajunge să se imprime în încheieturile ei. Bioritmul dictează articulările sintactice, iar articulările cheamă anumite părţi morfologice. E ca în cazul prozodiei clasice, unde melodia din capul poetului cheamă acele silabe care, în funcţie de mărimea lor metrică, încap cel mai bine în secvenţele melodiei iniţiale. Zumzetul interior precede libretul cântecului. Sintaxa precede semantica.

" Dar cele mai profunde ticuri ţin de structura monologului nostru interior. Ele nu se mărginesc la cuvinte sau locuţiuni, ci la obişnuinţe sintactice. Adică la anumite matriţe în care scriitorul îşi toarnă materia cuvintelor. Dacă un om preferă să înceapă fraza

într-un anumit fel şi apoi s-o continue în alt fel nu este fiindcă are avea nişte preferinţe estetice pe care şi le-a însuşit citind critică literară, ci fiindcă instinctul lui verbal se ghidează după nişte formule ce corespund ritmului său mental."