Autor, caut plagiator

Dacă eşti autor în România, adică dacă scrii cărţi, studii sau articole, te confrunţi cu o serie de dificultăţi cauzate în special de identificarea editurii sau publicaţiei potrivite, pregătită să te publice în condiţii avantajoase şi pentru tine, şi pentru ea. Integritatea celui care te publică ar trebui să consune cu şi să garanteze integritatea ta ca autor, după cum şi găzduirea de către editori "fantomă" ar trebui să fie o carte de vizită suficientă pentru a înţelege nivelul autorilor agreaţi. Însă pe lângă aceste obstacole inerente sistemului editorial general de la noi, cu care începem încet-încet să ne obişnuim, mai trebuie să iei seama la o realitate tristă: plagiatul. Cineva l-a definit ca şi "coincidenţă literară, compusă dintr-o întâietate compromiţătoare şi o urmare onorabilă". Acţiunea în sine, deşi poartă un nume complicat, nu se deosebeşte în esenţă absolut deloc de infracţiunile minore devenite subiecte de ştiri, ambele referindu-se de fapt la acelaşi lucru: furtul. Numai că dacă în cazul maşinilor, găinilor, ştiuleţilor sau portofelelor acuzaţii dovediţi pot analiza situaţia "la rece" pentru următoarea perioadă, cei care fură ideile formulate în scris ale altora, chiar dovediţi, se plimbă în voie, cu mină de oameni docţi, livrând publicului în continuare exemplele măiestriei lor împrumutate mai degrabă din cazinouri decât din biblioteci.

Din păcate, nici mediul teologic de la noi nu face rabat de la această regulă ce pare a se împământeni treptat, dar sigur. Uneori ai impresia că dacă nu eşti plagiat nu exişti, plagierea creaţiei altora sau a celei personale de către alţii fiind un fel de condiţie sine qua non pentru o eventuală carieră în domeniu. Parcă mi-aş imagina ca pe viitor CV-urile să aibă un spaţiu obligatoriu în care să fie trecute numele plagiatorilor, pentru a conferi mai multă greutate propriilor demersuri redacţionale.

Publicaţia de faţă nu face excepţie de la regula plagierii de către alţii. Şi aici nu mă refer la câteva rânduri împrumutate poate de vreun student care se apucă în seara asta de lucrarea de seminar ce trebuia să fie gata în urmă cu o săptămână, ci de o copiere serioasă, trainică, românească. Şi, mai mult decât atât, sistematică. Inculpatul, nefiind străin de mediul teologic şi chiar lăudându-se din plin cu calitatea sa de prodigios autor în domeniu, a recunoscut ruşinat fapta, încheindu-şi dezminţirea (cum se putea să lipsească ipocrizia!!), urându-ne tuturor celor din redacţie "spor duhovnicesc". Spor duhovnicesc să ce? Să descoperim fraude? Să ne îndeletnicim mai mult cu rugăciunea în timp ce alţii fură de sub ochii noştri? Să vedem în asta rânduiala lui Dumnezeu, care a vrut să ne mustre pentru mândria de a crede că propriile noastre articole ne aparţin?

Fără doar şi poate că plagiatul intrigă şi creează o stare de frustrare pentru cel "păgubit". Însă în egală măsură intrigă şi felul în care acesta este trecut cu vederea, încercându-se tot felul de explicaţii care forţează la maximum imaginaţia unui om întreg la minte, astfel încât într-un final te întrebi dacă plagiatul nu este de fapt un lucru pozitiv, iar propria creaţie o neobrăzare. Sau poate că peste ceva timp vom avea în ziar o rubrică de mică publicitate unde se va putea citi: "Autor, caut plagiator. Rog seriozitate…".