Avem nevoie de flacăra Duhului

Ţăranii harnici, când văd un copac sălbatic lipsit de roade, care le îngreunează munca şi dăunează plantelor cultivate din pricina rădăcinilor puternice şi a desimii umbrei, se grăbesc foarte tare să-l doboare. Deseori se întâmplă să se pornească vântul şi să se alăture lor la tăierea copacului: năpustindu-se asupra frunzişului copacului şi zguduindu-l cu multă putere, frânge copacul întreg şi îl culcă la pământ, scutindu-i în acest fel de multă trudă. Cum şi noi urmărim să doborâm un copac îndărătnic şi sălbatic, erezia anomeenilor, să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne trimită harul Duhului Său, pentru ca un vânt, de orice fel ar fi acesta, să se năpustească şi să smulgă erezia din rădăcină, scutindu-ne astfel de multă trudă.

Deseori, îndată ce pământul este lăsat în paragină şi încetează să mai fie folosit de mâinile agricultorilor, este năpădit de buruieni, mărăcini şi de copaci sălbatici care cresc singuri; în acelaşi chip este pustiit şi sufletul anomeenilor, câtă vreme nu este cultivat de cercetarea Scripturilor, ci, pornind de la sine, s-a lăsat pe el însuşi să fie năpădit de această erezie potrivnică şi sălbatică. Fiindcă acest copac nu a fost sădit de Pavel, nu a fost udat de Apollo, nu l-a făcut Dumnezeu să crească, ci a fost sădit de curiozitatea necuvenită a raţionamentelor, a fost udat de revărsările unui orgoliu lipsit de raţiune şi a crescut din dorinţa de a căpăta mărire.

Avem nevoie de flacăra Duhului pentru a reuşi nu numai să smulgem această rădăcină a răului, ci şi spre a o mistui în foc. Îl vom chema, aşadar, pe Dumnezeul hulit de ei şi lăudat de noi şi Îl vom ruga să ne călăuzească pe mai departe limba în cursa ei şi să ne deschidă cugetul către o înţelegere mai clară a celor rostite. Fiindcă întreaga noastră trudă este menită pentru El şi pentru preamărirea Lui, mai degrabă decât pentru mântuirea noastră. Nimeni nu va putea, necinstindu-L pe Dumnezeu, să-L păgubească cu ceva şi nimeni nu va putea, lăudându-L, să-L facă să apară mai strălucitor. De altminteri, cât priveşte slava ce Îi este proprie, El rămâne pentru veşnicie neschimbat, fără ca laudele noastre să-L facă să sporească sau ca blasfemiile să-L micşoreze. Oamenii care Îl preamăresc potrivit cu vrednicia Sa, sau mai bine spus după cât le stă lor în putere să Îl preamărească - căci vrednicia Sa nicicând nu va putea fi preamărită îndeajuns -, obţin folos din lauda pe care o aduc. În schimb, cei ce Îl hulesc şi dispreţuiesc îşi pun în primejdie propria lor mântuire.

Hulitorii de Dumnezeu sunt aceia despre care cineva a spus: „Cel care aruncă o piatră în sus în capul lui a aruncat-o“ (Sir. 27, 25). Cel care aruncă o piatră în sus nu va putea să despice bolta cerească, nici măcar să o atingă, dimpotrivă, piatra rămasă în aer îl va izbi în creştetul capului pe însuşi aruncătorul ei. La fel se întâmplă şi cu cel care huleşte acea Fiinţă preafericită, aceea pe care nimic nu ar putea-o păgubi, fiind cu mult prea mare şi prea înaltă, încât să mai poată primi vreo lovitură: el ascute sabia care îi va pătrunde în suflet, ca urmare a nerecunoştinţei arătate faţă de binefăcătorul său.

Să-L chemăm, aşadar, pe Dumnezeul de negrăit, Cel Care nu poate fi gândit, nici văzut, şi nici înţeles; pe Cel Care înfrânge puterea limbii omeneşti, Cel Care este dincolo de înţelegerea cugetului muritor, pe Cel nedezvăluit îngerilor, Cel pe Care serafimii nu Îl pot contempla, heruvimii nu Îl pot pricepe, Cel Care rămâne nevăzut începătoriilor, stăpâniilor, puterilor şi, într-un cuvânt, întregii făpturi create, fiindu-le cunoscut numai Fiului şi Duhului. (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu)