Aventurile credinţei şi orientarea cunoaşterii

Într-una dintre lucrările sale - Cartea cuvintelor bune de mâncat -, Rubem Alves, psihanalist şi teolog catolic de origine braziliană, trimite către una dintre cele mai vechi teze ale metafizicii europene: cuvintele sunt cele care creează lumea. Abia după ce conştientizăm nevoia de a folosi un cuvânt care are puterea de a semnala un model sau o idee vom recunoaşte lucrurile corespunzătoare acestuia. Cu alte cuvinte, doar după ce am văzut prototipul, putem observa acele lucruri care seamănă cu modelul pe care îl avem "în vedere". După ce spunem "copac", pentru că am gândit ceva ce poate fi denumit astfel, putem recunoaşte copacii de lângă noi. Lucrurile pot fi recunoscute şi deosebite între ele doar după ce le gândim ca fiind distincte, dându-le nume diferite. Cuvintele "nasc" lucruri, iar lucrurile sunt ceea ce credem noi că recunoaştem în ele, atribuindu-le nume. Scriptura este grăitoare şi în această privinţă: Dumnezeu este cel care a creat lumea, iar Adam este cel care a dat nume "vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului" (Geneza 2, 19-20).

Rubem Alves ilustrează acest mod de înţelegere a lumii povestind cum unui profesor de-al său i se făcuse rău după ce aflase că delicioasa "conopidă" pe care o mâncase în timpul unei cine fusese, de fapt, "creier pane". Deşi ceea ce el credea că ar fi "conopidă" oferea un gust minunat, conştientizarea faptului că mâncase "creier pane" a avut puterea de a schimba complet lucrurile. La propriu. Un singur cuvânt, "creier" în loc de "conopidă", a metamorfozat în ceva groaznic ceea ce stomacul resimţise înainte ca fiind gustos. Astfel, în mod firesc putem accepta faptul că mâncăm cuvinte, că universul este făcută din nume şi că lumea este ceea ce credem noi că este. Fără a fi vorba despre o formă de subiectivism, a înţelege lumea, înseamnă a vedea mai mult, în profunzime, dincolo de ceea ce imediatul simţurilor oferă, uneori în chip indistinct, dincolo de ceea ce propria noastră subiectivitate este obişnuită să decupeze. Evident, această scurtă reflecţie nu poate ocoli o succintă trimitere către substanţa Sfintei Liturghii. Momentul euharistic al epiclezei este dedicat transubstanţierii pâinii şi a vinului prin numirea lor ca fiind "trupul şi sângele lui Hristos" şi, complementar, prin invocarea Sfântului Duh. Noi numim - în numele Domnului şi pe urmele sale -, iar Sfântul Duh lucrează. În acest sens, crezând în transubstanţierea euharistică şi invocând Sfântul Duh în vederea realizării infuziei de substanţă divină în pâinea şi vinul euharistic, vedem mai mult decât ceea ce se oferă privirii noastre în mod nemijlocit.

Credinţa apare astfel ca fiind mai mult decât un moment pre-cognitiv, revenindu-i în mod propriu statutul de condiţie de posibilitate a cunoaşterii. Pentru tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, credinţa este ceea ce prilejuieşte surplusul de vedere, bogăţia înţelegerii, experierea lui Dumnezeu. Actul credinţei trebuie înţeles ca gest al orientării, al aşezării stabile sub polul zenital al omului: Dumnezeu. Sursa fundamentală a acestei înţelegeri este pericopa evanghelică din Duminica Tomii. Atunci când Hristos spune "Pentru că M-au văzut, au crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!" (Ioan 20, 29), este reclamată tocmai superficialitatea privirii neorientate şi nealimentate de credinţă. Or, din perspectiva unei "teorii a cunoaşterii lui Dumnezeu", ceea ce contează în primul rând nu este vederea, ci credinţa, adică ceea ce face posibilă vederea, ceea ce prilejuieşte recunoaşterea celor înfăţişate, discernerea celor ce apar. Acesta este motivul pentru care Fericitul Augustin putea spune în cartea I a Confesiunilor că "nu trebuie să înţelegi pentru a crede, ci trebui să crezi pentru a putea înţelege".