Aveţi necazuri cu şcoala?

„E suficient un profesor - unul singur, ca să ne salveze de noi înşine şi ca să ne facă să-i uităm pe toţi ceilalţi.“ Este o frază dintr-o carte a cărei temă este foarte actuală: sistemul de învăţământ, problemele cu care se confruntă adolescentul de azi - victimă a societăţii de consum şi a calculatorului.

Atuurile romanului „Necazuri cu şcoala“ (Editura Polirom, 2008), distins cu Premiul Renaudot 2007, autor fiind Daniel Pennac, unul dintre cei mai iubiţi scriitori francezi contemporani, sunt realismul descrierii problemelor educaţionale, îmbinarea elementelor autobiografice şi a experienţei autorului atât de elev slab, cât şi de profesor, cu reflecţiile asupra disfuncţionalităţii sistemului de învăţământ, a rolului familiei, a influenţelor televiziunii şi publicităţii. Este o carte utilă atât elevilor, pentru cunoaşterea de sine, dar şi părinţilor şi profesorilor.

În afară de realismul incitant, valoarea cărţii constă în soluţia găsită pentru profesorii care se confruntă cu situaţiile dificile. Nu la metode se referă autorul, pentru că ştie că metodele nu lipsesc, că profesorii se refugiază în metode, în timp, ce în sinea lor, ştiu că metoda nu este de ajuns. Ceea ce lipseşte este „un cuvânt pe care tu nu-l poţi în nici un caz rosti într-o şcoală, într-un liceu, într-o facultate sau într-un loc asemănător. Dacă rosteşti cuvântul ăsta vorbind despre învăţătură, ai să fii linşat“. Acest cuvânt este iubirea.

Ce cuprinde cartea? În primul capitol o mamă priveşte la televizor un film despre un scriitor pe care-l cunoaşte bine - fiul ei - şi repetă întrebarea pe care o adresa mereu în copilăria lui: „Crezi că se va alege vreodată ceva de capul lui?“. În ultimul capitol, dedicat iubirii, pare şocant că a vorbi despre iubire în materie de învăţământ e total nepotrivit, e ca şi cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Astfel că autorul se foloseşte de metaforă. Elevii zboară ca păsări năuce, iar profesorii sunt văzuţi drept salvatori, care readuc la viaţă sufletele căzute.

Ce este dar, între primul capitol şi ultimul? Cum a fost posibil să fie salvat un elev slab - atât de slab încât a avut nevoie de un an ca să înveţe să scrie litera a?

Cum percep elevii şi profesorii ciocnirea dintre ignoranţă şi ştiinţă? Elevul slab gândeşte că şcoala nu e de el, că nu este făcut pentru asta. Îşi ia ignoranţa drept natura sa profundă. Având nevoie de compensaţii, se afirmă în grupuri care acţionează în afara şcolii, grupuri de vagabonzi, bătăuşi etc.

La rândul lor, profesorii au un şoc teribil: şocul ştiinţei confruntată cu ignoranţa. Şocul lor e cu atât mai violent cu cât ei nu sunt pregătiţi în facultăţi pentru a-i face faţă. Astfel, marele handicap al omului de la catedră constă în incapacitatea lui de ignora ceea ce ştie. Cunoştinţele lui, deprinse cu dificultate sau nu, îl determină să nu îşi poată imagina ciudăţenia lor pentru cei neştiutori. Astfel, ceea ce îi lipseşte sunt nişte cursuri de ignoranţă - pentru a putea scoate pe alţii din neştiinţă.

Crucea celui ce vrea să înveţe pe altul este a golirii de sine, a adăugării la cunoştinţele lui intuiţia necunoaşterii. Apoi, trebuie să plece la pescuit de suflete. Iubirea, despre care nu se prea vorbeşte în manualele de pedagogie, poate purta crucea. Înţelepciunea pedagogică ar trebui să pornească de la a socoti normalitatea ca ignoranţă: elevul slab este cel mai „normal“ într-un anume sens, cu el se confruntă profesorii în majoritatea cazurilor şi el justifică funcţia lor, pentru că acest elev trebuie învăţat totul, începând cu necesitatea de a învăţa.

Lenea este un fel de împotmolire în sine, în percepţia negativă a propriei persoane, în dispreţul general. Profesorii care reuşesc să îi salveze pe elevii slabi de ei înşişi „au o stranie bunătate, născută chiar din cunoaştere“.

Amintirile scriitorului Daniel Pennac despre domnul Bal, profesorul de matematică, susţin ideea că elevii, în orice stare ar fi ei, sunt dornici de a cunoaşte şi de a învăţa şi că pot ajunge la rezultate spectaculoase dacă sunt ajutaţi.

Domnul Bal nu credea în mulţimile vide. Se minuna mereu de ceea ce ştiau elevii, în pofida evidenţei. Le spunea că se înşeală când cred că nu ştiu nimic, ei ştiu enorm de multe lucruri! Folosea maieutica şi elevii lui obţineau în final note bune la Bacalaureat. Nu făcea niciodată aluzie la viitorul dezastruos care i-ar fi aşteptat. Acest profesor avea pasiunea comunicativă a materiei lui şi venea după elevi căutându-i în străfundul descurajării lor. Le însoţea strădaniile, se bucura de progresele lor, nu îşi pierdea răbdarea, nu considera eşecurile drept o injurie personală şi arăta faţă de ei o exigenţă direct proporţională cu calitatea propriei lui munci. Preda ca şi când atunci descoperea matematicile.

Cel mai important lucru pe care-l poate face un profesor este de a pune în practică iubirea faţă de persoană, de a respecta persoana.

Şi poate că Daniel Pennac are dreptate când e intransigent: „Ruşine celor care fac din tineretul cel mai abandonat un obiect fantasmatic de teroare naţională! Ei sunt drojdia unei societăţi fără onoare care şi-a pierdut până şi sentimentul paternităţii“.