Avva Aios şi virtuţile contradictorii

Avva Aios este un pustnic despre a cărui biografie nu ştim nimic şi pe care colecţia alfabetică a Patericului ni-l prezintă cu un singur răspuns duhovnicesc, aşezat însă în context: „Se povestea despre un bătrân de la Thebaida, avva Antianos, că înfăptuise multe în tinereţile sale, şi la bătrâneţe a ajuns neputincios şi a orbit. Iar fraţii îi aduceau mare mângâiere pentru neputinţa lui şi îi dădeau în gură. Şi l-au întrebat pe avva Aios despre asta:

- Ce se va întâmpla din pricina acestei mari mângâieri?

- Vă spun că dacă inima lui va pofti, şi se va îndupleca plăcerii, chiar să mănânce doar o curmală, Dumnezeu o va scădea din ostenelile sale; şi dacă nu va îngădui, ci va primi fără voie, Dumnezeu îi va păstra osteneala lui întreagă, fiind el silit fără voie. Iar aceia vor fi răsplătiţi.”

Această povestire oferă informaţii de natură istorică, dar deschide şi calea către înţelesuri spirituale. Informaţiile istorice ţin de îngrijirea bolnavilor în sânul monahismului din deşertul egiptean. Ni se reconfirmă faptul că cei aflaţi în dificultate aveau parte de atenţia specială a comunităţii. Iar din acest punct se face trecerea în registrul duhovnicesc. Cum anume se petrecea îngrijirea bolnavilor, care era temeiul ei şi în ce măsură era aceasta în concordanţă cu aspra nevoinţă a celor sănătoşi? Întrebarea fratelui adresată avvei Aios apare în mod firesc: ce câştigă cei care renunţă la contemplaţie, la rugăciune, de dragul vieţii practice centrate pe îngrijirea unor asceţi care au ajuns la neputinţă, şi ce se întâmplă cu cel care ajunge să primească din slăbiciune plăceri pe care le refuzase de-a lungul vieţii ascetice?

Răspunsul pe care îl dă avva Aios ne duce în chiar inima spiritualităţii părinţilor pustiei, pentru că, indirect, ne vorbeşte despre ascultare, smerenie şi dubla măsură cu care judecă asceţii. Mai întâi câteva cuvinte despre dubla măsură: dacă în mod obişnuit considerăm judecata dublă ca pe ceva rău, paradoxal acest tip de gândire la părinţii pustiei devine o virtute, întrucât ei fac acolo o inversiune în raport cu cotidianul. Bătrânii sunt foarte aspri cu ei înşişi şi indulgenţi cu aproapele. Exact ceea ce fac atât fraţii care îl slujesc pe monahul orb şi neputincios, cât şi monahul însuşi. Fraţii îi pun în gură mâncarea de care ei nu s-ar atinge, pentru că vor să îl ajute şi să îl întărească. Bătrânul la rândul lui nu ar alege o asemenea mâncare din proprie iniţiativă pentru nevoinţă, dar nici nu o poate refuza, pentru că ar însemna să îi lezeze pe fraţii care se jertfesc pentru el. Atunci se smereşte, acceptă şi se supune. Se instituie un circuit al smereniei din care au cu toţii de câştigat. Bătrânul, care a ajuns dependent de comunitatea fraţilor, îşi continuă asceza după putere, refuzând în continuare să caute plăcerea, dar mai ales refuzând să îşi împlinească propria voie. De aceea primeşte ceea ce i se oferă, şi în felul acesta continuă la nivelul duhului să practice aceeaşi aspră nevoinţă ca în tinereţea sa ascetică.

Virtutea fraţilor are un cu totul alt caracter. Dacă pentru bătrân virtutea înseamnă supunerea, pentru cei care îl îngrijesc, dimpotrivă, virtutea înseamnă a-l sili pe bătrân (imposibil să nu ne amintim aici de cuvântul Evangheliei despre Împărăţia cerurilor care se ia cu asalt ori cu de-a sila). Cele două virtuţi contradictorii se găsesc într-un echilibru fragil, care se întemeiază pe diafana calitate a discernământului, intens căutat de toţi părinţii pustiei.