Avva Ammonas - un nonconformist

Cred că putem spune, fără de urmă de exagerare, că apoftegma nr. 10 despre avva Ammonas este una dintre cele mai frumoase povestiri ale Patericului egiptean. Vorbim aici de o relatare destul de cunoscută, care dă mărturie despre viaţa, purtarea şi viziunea asupra lumii a Părinţilor din deşert. În centrul acestei povestiri se găseşte avva Ammonas, care s-a aflat la un moment dat într-o împrejurare aparte. Merită spus aici că bătrânul a rămas în memoria Bisericii ca un om fără de răutate. Petrecuse 14 ani rugându-se lui Dumnezeu să învingă mânia (Ammonas 3). Ajuns episcop, refuză să judece şi, mai ales, să pedepsească (Ammonas 8 şi 8). Acest om îşi face din nejudecare şi dragoste un mod cotidian de a fi. Asemenea lui Hristos, Ammonas nu se fereşte de cei păcătoşi, nu caută doar compania celor cuminţi şi impecabili. Aşa se întâmplă că merge să mănânce undeva în pustie. Acolo se găsea un monah cu reputaţie proastă, la care se întâmplă să vină atunci o femeie. Călugării au fost tulburaţi de prezenţa acelei femei, care se adăuga oricum imaginii îndoielnice pe care o avea monahul respectiv în comunitate. În consecinţă decid să îl alunge dintre ei. Fiindcă Ammonas era acolo, fac apel la autoritatea lui ascetică, dar şi ierarhică: îl iau cu ei în „cruciadă“. În timp ce această ceată de cuvioşi se îndrepta spre chilia cu pricina, fratele află şi ascunde femeia sub un butoi. „Când a sosit mulţimea, avva Ammonas şi-a dat seama ce se întâmplase şi, întru Dumnezeu, a tăinuit lucrul.“ Aşa descrie Patericul atitudinea avvei şi trebuie să remarcăm un detaliu, care nu este un tic verbal al povestitorului. Bătrânul episcop tăinuieşte acţiunea fratelui „întru Dumnezeu“. Şi face acest lucru într-un mod ingenios. Se aşază pe butoiul sub care era ascunsă femeia, după care porunceşte celor care erau cu el să caute peste tot. De bună seamă că nu au găsit pe nimeni, iar pe bătrân nu au îndrăznit să îl roage să se mute. Episcopul i-a mustrat pe răzvrătiţi: „Ce înseamnă aceasta? Dumnezeu să vă ierte!“ Scurt, concis, fără excese moralizatoare pune lucrul în rânduială, iar călugării veniţi să îl alunge pe frate pleacă ruşinaţi şi smeriţi. Şi din nou avem un detaliu care merită atenţie. Dacă prima dată bătrânul porunceşte să se înceapă căutarea, la sfârşit nu mai găseşte de cuviinţă să poruncească fraţilor să se risipească pe la chiliile lor, ci e atent şi la sensibilitatea celor care s-au pomenit într-o situaţie jenantă. La sfârşit „i-a rugat pe toţi să plece la chiliile lor“. 

 

Avva Ammonas nu şi-a încheiat încă lucrarea. Discret în toate acţiunile sale, „luând mâna fratelui, a zis: Ai grijă de tine, frate! Şi a plecat“. Din nou fiecare detaliu din aceste ultime cuvinte ale apoftegmei este important. Episcopul îl priveşte ca pe un om pe cel despre care se credea că păcătuise şi nu îl dispreţuieşte. Îl ia ca atare şi îl acoperă cu dragostea lui, care nu are nevoie de prea multe cuvinte. Nu îl priveşte ca pe un damnat, ci îl prinde de mână pentru a-l ridica, pentru a se apropia de el. Pentru a-i arăta că îi este alături, că este solidar cu cel aflat în dificultate. Nu-l alungă, ci îl ţine. Iar apoi, în locul mustrărilor şi al discursului moralizator, îi spune doar atât: „Ai grijă de tine, frate!“ Îl numeşte în continuare frate, îi arată că participă la suferinţa lui, dar, în acelaşi timp, îl avertizează că se află în pericol. Îşi poate pierde mântuirea. 

 

În aceste puţine cuvinte ale bătrânului Ammonas e concentrată întreaga energie a rugăciunii, dragostei şi compasiunii sale. Mai mult de atât nu a fost nevoie. Situaţia s-a încheiat cu câştigul duhovnicesc al tuturor, atât pentru cei aflaţi în chinovie, care au aflat foloasele nejudecării după ce au fost ruşinaţi de bătrânul episcop, cât şi pentru fratele cu prost renume, despre care, deşi nu ni se spune mai mult, putem crede că a fost cucerit de dragostea, delicateţea şi discreţia avvei, care l-a repus pe drumul cel bun.