Avva Antonie şi problema cunoaşterii

Apoftegma a doua despre avva Antonie tranşează cât se poate de limpede problema cunoaşterii: E lipsit de temei să cauţi cunoaşterea ca pe un scop în sine sau pentru satisfacerea unei oarecari curiozităţi. Iată şi povestirea:

Tot avva Antonie, iscodind adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: "Doamne, cum unii mor după o viaţă atât de scurtă, în vreme ce alţii ajung la adânci bătrâneţi? De ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Cum nelegiuiţii se îmbogăţesc, iar cei drepţi sărăcesc?". Un glas a venit spre el şi i-a zis: "Antonie, ai grijă de ale tale! Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu şi nu-ţi ajută cu nimic să le cunoşti!".

Sfântul Antonie nu-i nici pe departe un superficial. Curiozitatea, iscodirea lui merg până la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu. Pune întrebări care, în definitiv, au ca ţintă descoperirea rosturilor ultime ale lumii. Toate interogaţiile sale s-ar putea reduce de fapt la una singură: De ce atâta nedreptate, pe toate planurile, pe pământ?

Aparent, întrebările avvei Antonie, care sunt de fapt întrebările oricărei minţi lucide, dacă ar primi un răspuns de la Dumnezeu, ar îndrepta lumea. Depistăm oare noi aici o ispită milenaristă incipientă? O încercare de a rezolva drama lumii dintr-o mişcare? E posibil. Cert e că întrebările lui Antonie îl ţin pe cititor cu sufletul la gură. Răspunsul pe care îl primeşte este neaşteptat şi totuşi previzibil. Este neaşteptat pentru că felul în care sunt puse întrebările te face să vrei un răspuns clar, răspicat şi lămuritor, ceea ce Sf. Antonie nu primeşte. Dezlegarea problemei este totuşi previzibilă pentru că este într-o perfectă coerenţă cu învăţătura Bisericii despre descoperirile dumnezeieşti. Ceea ce Antonie iscodea erau taine (şi au rămas aşa) la care muritorii nu au acces.

Dacă răspunsul s-ar sfârşi aici, imaginea despre "cinismul" lui Dumnezeu susţinută de unii ar fi încă o dată confirmată. Finalul este însă mângâietor: "Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu şi nu-ţi ajută cu nimic să le cunoşti". Pe de o parte, suntem lăsaţi să înţelegem că nu există răspunsuri general valabile, care să lămurească simplu şi inteligibil marile probleme ale umanităţii. Pe de altă parte, o asemenea cunoaştere este, sub aspect duhovnicesc, cu totul inutilă. Fiind prea generale, întrebările Sfântului Antonie privesc pe toată lumea şi totodată pe nici unul. Asemenea preocupări sunt tăiate scurt: "Antonie, vezi-ţi de ale tale". Cunoaşterea de sine, care în limbajul Patericului ar fi vederea propriilor păcate, este singura cunoaştere după care merită să tânjim. Şi, evident, cunoaşterea lui Dumnezeu, cea izvorâtoare de viaţă veşnică (cf. In 17, 3), dar aceasta este o cunoaştere strict personală, pornită de la o Persoană spre alta, şi care nu are nimic de-a face cu o cunoaştere teoretică, exterioară.

Dincolo de faptul că această apoftegmă atinge marea problemă a cunoaşterii, ea ne mai descoperă ceva despre omul care a fost Sfântul Antonie cel Mare. Un om de un curaj imens, care a luat în serios cuvintele Mântuitorului: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide" (Mt. 7, 7). Prin urmare, nu se jenează să pună în faţa lui Dumnezeu toate întrebările lui personale, dar şi întrebările lumii din care face parte. Faptul că Dumnezeu nu-i răspunde la întrebare conform aşteptărilor nu discreditează demersul Sf. Antonie, care continuă să aibă pentru noi valoare de model. Dumnezeu nu refuză să fie întrebat, dar răspunde doar la întrebările care au însemnătate pentru devenirea noastră personală. De acest tip a fost situaţia relatată în apoftegma 1 despre avva Antonie, când bătrânul i-a spus Domnului: "Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile rele. Ce să fac în neliniştea mea? Cum să mă mântuiesc?", iar Dumnezeu i-a trimis un înger care să-i arate cum să împletească rugăciunea cu munca.