Avva Antonie şi ritmul vieţii călugăreşti

Patericul egiptean sau scurt spus Patericul, poate fi pe bună dreptate considerat cartea de căpătâi a spiritualităţii creştine, aflată undeva în apropierea Scripturii din punctul de vedere al utilităţii sale practice. Un veritabil "manual de dezvăţare" a obiceiurile nefolositoare, după cum îl numeşte Cristian Bădiliţă, Patericul face o bună ierarhizare a nevoinţelor duhovniceşti. Sintetizând, se poate spune că la temelia întregii vieţuiri creştine se găseşte smerenia, la care se poate ajunge prin nejudecare şi osândirea de sine. Din păcate (şi acum nu mai avem de-a face doar cu o figură de stil), o astfel de nevoinţă a devenit astăzi cu totul de neînţeles.

Şirul Părinţilor din colecţia alfabetică a Patericului se deschide cu avva Antonie cel Mare. Cunoscut mai cu seamă datorită biografiei pe care i-o consacră Sfântul Atanasie al Alexandriei, Sfântul Antonie este cel care întemeiază într-un fel monahismul egiptean. Lucrul este cert, monahism exista şi până la Sfântul Antonie, chiar dacă nu într-o formă organizată. Simplu spus, monah era cel care trăia singur şi care îşi alesese acest tip de vieţuire pentru Dumnezeu. Până la Sfântul Antonie, aceşti asceţi îşi petreceau viaţa în jurul unor aşezări omeneşti, foarte adesea chiar în propria lor locuinţă. Un astfel de nevoitor este cel care îşi asumă la început sarcina conducerii duhovniceşti a tânărului Antonie. Acesta însă nu se rezumă la a trăi o viaţă asemenea aceleia a povăţuitorului său, ci merge mai departe. Se retrage în pustiu, pentru a se putea dedica liniştirii. Acesta este într-un fel şi actul de noutate al lui Antonie, nu însă şi singurul. Izolat în deşert, nu se poate rupe radical de oameni, care îl caută, fascinaţi de modul său de existenţă. Tot mai mulţi discipoli se strâng în jurul lui, ceea ce îl sileşte să se afunde tot mai mult în deşert. Într-un final se aşază pe un munte de lângă Marea Roşie, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În tot acest timp a povăţuit şi monahii care veneau să-i ceară sfatul.

Prima exigenţă a vieţii monahale este aceea a găsirii unui ritm care să implice lucrurile esenţiale ale vieţii, într-un raport de forţe echilibrat. Tocmai această problemă este rezolvată în prima dintre apoftegmele despre avva Antonie, o povestire ce probabil că se găseşte la baza dictonului "ora et labora", roagă-te şi munceşte, cel care dă regula de bază a monahismului. Rucodelia, lucrul de mână, era vital în economia vieţii monahilor din pustie:

"Sfântul avva Antonie, stând odată în pustiu, a căzut pradă acediei şi apăsătoarei întunecimi a gândurilor rele. Şi zicea către Dumnezeu: "Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile rele. Ce să fac în neliniştea mea? Cum să mă mântuiesc?" Ridicându-se puţin şi privind afară, Antonie vede pe cineva aidoma lui, stând jos şi lucrând, apoi sculându-se şi făcând rugăciunea, şi iar aşezându-se şi împletind funia, apoi din nou sculându-se pentru rugăciune. Era un înger al Domnului, trimis ca să-l îndrepte şi să-l întărească. Şi l-a auzit pe înger spunând: "Fă aşa şi te mântuieşte!" Auzind acestea, şavva Antonieţ s-a bucurat nespus şi a prins curaj. Şi aşa se mântuia".

Lumea noastră pătimeşte, paradoxal, de pe urma a două porniri ce par a se bate cap în cap. Pe de o parte avem materialismul, manifestat prin ataşarea fără rost faţă de felurite posesiuni, iar pe de altă parte avem intelectualismul, ca o formă derivată a spiritualismului. Oamenii încetează să mai lucreze cu trupurile lor, îşi folosesc doar mintea. Corpul a rămas doar un dispreţuit suport pentru creier şi un burete pentru plăceri. Exemplul dat de înger Sfântului Antonie este cum nu se poate mai potrivit pentru contemporani. "Ora et labora" s-ar traduce astăzi prin: roagă-te, gândeşte, dar nu uita să munceşti şi cu mâinile. Doar adunând laolaltă toate înzestrările noastre, atât cele fizice, cât şi cele sufleteşti, putem începe viaţa duhovnicească, punându-le înaintea Domnului. Prima apoftegmă din Pateric este deci o pledoarie nedisimulată pentru omul întreg.