Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Avva Arsenie aşteptând răsăritul
Avva Arsenie Romanul era un mare nevoitor. Una dintre mărturiile în acest sens o găsim în apoftegma cu numărul 30 dintre cele care îi sunt dedicate: "Spuneau Părinţii despre avva Arsenie că în nopţile de sâmbătă spre duminică îşi întindea mâinile spre cer în rugăciune, până când soarele strălucea în faţa lui. Atunci el se aşeza".
Fără îndoială că ceea ce făcea Arsenie era o faptă de asceză ieşită din comun. Nu e la îndemâna oricui să petreacă o noapte întreagă în priveghere, cu mâinile ridicate, fără să se aşeze câtuşi de puţin. Totuşi, asemenea isprăvi nu sunt unice. Tradiţia Bisericii e plină de istorisiri cu totul extraordinare. În fapta Sfântului Arsenie se poate găsi însă, în plus, un substrat simbolic deosebit de expresiv. Privegherea de sâmbătă spre duminică era de fapt o recapitulare a întregii sale vieţi, concentrate într-un act de adâncă pocăinţă. "Metanoia", cuvântul grecesc pe care limba română îl traduce prin pocăinţă, înseamnă schimbarea minţii. O schimbare ce aduce după sine schimbarea vieţii. Mai concret, metanoia, pocăinţa, înseamnă să întorci spatele păcatului şi să te întorci către Dumnezeu. Trecerea aceasta, niciodată instantanee, este ilustrată de privegherea de toată noaptea a părintelui Arsenie în pustie, sâmbăta spre duminica. Ieşirea din lumea păcatului şi intrarea în lumea harului nu se succed imediat, în cele mai multe cazuri. Între cele două momente există adesea lungi perioade de părăsire. Convertirea se face sub impresia foarte puternică a harului lui Dumnezeu. Dar părinţii au văzut, din experienţa comună a Bisericii, că această vizită a harului nu înseamnă şi statornicirea în el. Dimpotrivă, harului iniţial îi urmează, mai devreme sau mai târziu, părăsirea. Acesta este întunericul despuierii despre care vorbeşte arhimandritul Sofronie Saharov. Este un timp de suferinţă cumplită, de rugăciuni care par a nu ajunge la Dumnezeu. E timpul dintre apusul soarelui şi răsăritul lui din nou. Un timp pe care părinţii asemenea Sfântului Arsenie îl petrec răstigniţi în rugăciune. Convertirea nu este un act punctual, care odată săvârşit s-a încheiat definitiv. Convertirea este o stare lăuntrică, ce se permanentizează în pocăinţă şi se întăreşte prin rugăciune. Ceea ce face şi avva Arsenie prin actele sale ascetice.